Cea mai bună reprezentare a drumului parcurs de România în ultimii 15 ani din punctul de vedere al dezvoltării economice se află probabil în frecvenţa călătoriilor jurnaliştilor de business în străinătate faţă de marile oraşe ale României.
Când în anii ’90 vizele de Paris, Londra sau Bruxelles încărcau paginile paşapoartelor, astăzi călătoriile în oraşelele dezvoltate ale României, în afara Bucureştiului, umplu agenda.
Oamenii sunt nemulţumiţi în continuare, infrastructura este departe de ceea ce ar trebui să fie (nu facem trei ore de la Bucureşti la Cluj pe autostradă cum visează ministrul Ioan Rus că se va întâmpla în mandatul său, însă o simplă privire asupra graficului cu numărul de pasageri de pe aeroportul din Cluj sau Iaşi din ultimii 15 ani este edificatoare. Un milion de pasageri astăzi (2013) faţă de 50.000 în 1999 în cazul Clujului, 232.000 (în 2013), faţă de 5.300 în 199 cazul Iaşiului.
Dezvoltarea vine în valuri. Actuala dezvoltare şi recuperarea decalajului faţă de Occident are caracteristica de a veni dinspre centru spre periferie: întâi a fost Bucureştiul, cel care a crescut pe baza relaţiilor cu exteriorul, iar în ultimii zece ani marile oraşe din provincie încep să recupereze terenul pierdut din relaţia cu Capitala.
Spre deosebire de planurile de dezvoltare anterioară care luau în considerare teritorialitatea şi populaţia pentru o răspândire uniformă a investiţiilor, astăzi acestea se aşază la vad. Ai aeroport, infrastructură şi forţă de muncă bine calificată, ai investiţii. Apoi, ca o apă care este direcţionată prin canale, acestea merg mai departe spre oraşele mari. Pasul al treilea ar trebui să fie acum irigarea oraşelor mici dinspre polurile deja stabilite, cele zece mari oraşe dintre care se detaşează Clujul, Iaşiul şi Timişoara, spre oraşele din linia a doua, să le numim oraşe mici şi mijlocii (OMM).
Astăzi, România de business se caută pe ea însăşi. Şi paradoxal, cei mai activi actori în această căutare sunt chiar companiile de consultanţă, fondurile străine şi băncile străine. Aşa cum eroii lui Jack London cerneau nisipul pentru aur în Yukon, ele caută cele mai bune companii, cele mai dinamice şi cele mai interesante afaceri pentru a le cumpăra, finanţa sau pentru a le oferi consultanţă.
Problema este însă că economia românească s-a dezvoltat după modelul descris anterior şi la nivelul relaţiilor economice, adică pe aceste axe s-au aşezat în primul rând multinaţionalele care astăzi deţin 60% din cifra de afaceri rulată în România.
Clusterizarea economiei româneşti, adică funcţionarea sa în primul rând prin insule, pentru care cel mai bun exemplu era Nokia, lasă puţin loc de respiraţie companiilor cu capital local. Nicio economie din Uniunea Europeană nu mai este în situaţia de a mai avea doar două firme cu capital local în Top 100 Exportatori. Nokia era un exemplu pentru insularizare prin faptul că amprenta sa asupra economiei locale era redusă la cele 30 de milioane de euro pe an salarii plătite muncitorilor pentru că în rest deşi ajunsese la două miliarde de euro exporturi era în acelaşi timp importator de 1,7 miliarde de euro, astfel încât valoarea sa adăugată brută locală era minoră.
Zarurile au fost aruncate, aşa că nu mai este nimic de făcut în a anula acest model de dezvoltare, aşa cum a fost el construit astăzi, centru - oraşe mari. Obiectivul de acum încolo trebuie să fie acela de a dirija irigarea banilor, a finanţărilor şi a know-how-ului către oraşele intermediare - OMM-urile, definite mai sus, care la rândul lor să coaguleze energiile din cele 3.000 de comune ale României. Aceasta este necesitatea pentru următorii 15 ani în România.
Aşa cum în aceşti ultimi 15 ani am găsit valoarea în intensificarea relaţiilor comerciale pe investiţii de resurse umane şi de business între Bucureşti şi marile oraşe ale ţării, dovedite iată de statisticile privind traficul aerian, de acum încolo cele 10 mari oraşe ale României trebuie să fie centre de difuzare a dezvoltării către oraşele mici şi mijlocii, care la rândul lor să ridice comunităţile adiacente. Nu mai avem cum să ne împotrivim acestui model de dezvoltare, cu toate neajunsurile sale, pentru că vadul este deja format. Nu avem de făcut decât să lărgim acest vad şi să ducem apa să curgă tot mai mult către zonele uscate, lipsite de investiţii şi de creştere. Aceasta îi lipseşte azi României. Pentru că Occidentul, aşa cum îl privim noi, ca un obiectiv pentru România de secole, este Occident deoarece şi ultimul cătun arată ca în Occident. Astăzi centrele din Bucureşti, Cluj sau Sibiu sunt la mică distanţă, imperceptibilă, de centrele unor oraşe Occidentale. Nu mai e de lucru aici. Misiunea este să ducem dezvoltarea mai departe. Într-o carte de interviuri recentă, unul dintre marii filosofi ai României de astăzi, caracteriza un fost candidat la preşedinţie, exprimându-şi speranţa că este „occidental“, pentru că doreşte să îşi petreacă vacanţele în Occident, ci nu la Isaccea. Însă miza României este să ducem Occidentul (cu tot ce înseamnă el: medici, speranţă de viaţă, educaţie şi filarmonică, dacă vreţi) la Isaccea, la Huşi şi la Copşa Mică. Iar asta se face asumând un drum prin care elita României să arate că îi pasă de România. Intelectualitatea poloneză, care a dărâmat regimul comunist prin mişcare Solidarnosc, asta a făcut. Şi iată astăzi, după trei decenii, rezultatele se văd. Pentru că să fii occidental nu înseamnă să îţi petreci vacanţele în Occident, ci să ai mentalitatea şi să întreprinzi lucruri care să schimbe România şi să o occidentalizeze, până în ultimul său cătun.
