OPINII PRIMITE LA REDACŢIE

Nu există alternativă la adoptarea euro: mai bine mai devreme decât mai târziu

8 ian 2017 Autor: Silviu Cerna

 La 27 de ani de la căderea comunismului şi la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, adoptarea euro ar tebui să constituie obiectivul politic major al României. Intrarea în zona euro implică un avans major în planul transformărilor politice, sociale, economice şi juridice de care are nevoie această ţară, echivalând cu integrarea sa europeană deplină.

Prin aderarea sa la Uniunea Europeană, România a devenit membră a Uniunii Economice şi Monetare cu derogare temporară de la adoptarea monedei unice, însă, la fel ca toate celelalte noi state membre, s-a angajat să înlocuiască moneda naţională cu moneda europeană atunci când va fi pregătită. România se bucură, deci, de o considerabilă marjă de manevră în ceea ce priveşte alegerea momentului adoptării euro: chiar dacă s-a obligat prin tratatul de aderare să introducă moneda unică, respectarea acestui angajament depinde de îndeplinirea a o serie de criterii de convergenţă ''nominală'' şi ''reală'' şi de luarea unor măsuri de preaderare, cum ar fi armonizarea cadrului legislativ cu standardele din zona euro sau participarea în prealabil la Sistemul Monetar European II (European Exchange Rate Mechanism, ERM2), care rămân sub controlul suveran al statului român. Pe de altă parte, instituţiile din zona euro au o mare marjă de manevră în ceea ce priveşte aprecierea măsurii în care o anumită ţară este pregătită să participe la ERM2 – precondiţie pentru adoptarea euro.

La ora actuală, BNR aplică strategia de politică monetară numită ''ţintirea inflaţiei'' (inflation targeting) şi un regim de curs de schimb numit ''flotare controlată'' (managed floating). Aceste formule conferă o anumită autonomie politicii monetare, permiţând totodată intervenţii relativ semnificative pe piaţa valutară pentru a preveni volatilitate excesivă a cursului de schimb al leului.

Criza din zona euro a redus atractivitatea monedei unice. Avantajele adoptării euro au devenit mai puţin evidente, iar costurile mai vizibile, ceea ce a permis autorităţilor române să amâne în repetate rânduri termenele anunţate (2011; 2014; 2015; 2019; acum, se pare, sine die), fără a provoca reacţii semnificative din partea societăţii. Aceasta, oarecum paradoxal, deoarece Eurobarometrele arată că majoritatea românilor (68%) continuă să susţină această măsură.

Adoptarea euro are indiscutabile avantaje pentru economia românească. Principalul câştig este stimularea comerţului exterior, ceea ce se poate transforma într-o creştere economică mai rapidă şi, deci, într-un nou impuls pentru convergenţă, locuri de muncă şi prosperitate. Procesele care generează efectele pozitive amintite sunt amplu studiate în literatură şi, de aceea, aici ne vom limita doar la a menţiona principalii factori implicaţi: reducerea costurilor de tranzacţionare, eliminarea riscului valutar şi îmbunătăţirea percepţiei riscului de ţară, ceea ce determină inter alia reducerea costurilor finanţării externe.

Un alt avantaj al adoptării euro este eliminarea distorsiunilor monetare rezultate din prevalenţa monedelor străine (dolar, euro) în anumite genuri de tranzacţii interne, în particular în unele operaţiuni de creditare. Aceste distorsiuni apar în situaţia în care populaţia şi firmele au contractat împrumuturi în monedă străină, în timp ce veniturile şi activele lor sunt libelate în monedă naţională. În acest caz, deprecierea monedei naţionale determină majorarea valorii reale a datoriilor şi creşterea volumului creditelor restante, ceea ce poate afecta stabilitatea financiară şi activitatea economică. De asemenea, după cum au arătat evenimentele provocate de recentele iniţiative legislative - legea dării în plată şi legea conversiei creditelor în franci elveţieni -, distorsiunile monetare se pot transforma cu uşurinţă în tensiuni politice.

Pe scurt, introducerea euro crează un mediu mai stabil pentru întreaga economie, contribuind, astfel, la  finalizarea procesului de integrare, adică la revenirea României la civilizaţia europeană.

Principalul dezavantaj al adoptării euro este pierderea autonomiei monetare, adică renunţarea la posibilitatea de a adapta condiţiile monetare la situaţia particulară a economiei şi de a folosi cursul de schimb ca mecanism de absorbţie a şocurilor. Într-adevăr, dacă reuşeşte, o politică monetară autonomă contribuie la stabilizarea cererii interne – în special atunci când economia este expusă la şocuri asimetrice –, la limitarea creşterii artificiale a creditului şi la atenuarea inflaţiei.

Evaluarea avantajelor pe care autonomia monetară le creează pentru economia românească nu se poate face totuşi la modul general, deoarece această economie a trecut, în epoca postcomunistă, prin mai multe faze istorice, ale căror caracteristici generale, politici publice şi performanţe sunt diferite. Prima perioadă (1990-1999) se caracterizează prin scăderea puternică a producţiei ca urmare a dezorganizării aparatului de producţie comunist şi a  lipsei reformelor, prin inflaţie şi prin deprecierea continuă a leului. A doua perioadă (2000-2008) se distinge prin reluarea creşterii economice, prin atenuarea inflaţiei (mai ales începând din 2005) şi prin aprecierea leului - toate acestea fiind determinate, în principal, de masivele intrări de capital generate de intrarea României în NATO şi în UE. A treia perioadă (2008-2010) este marcată de declanşarea crizei mondiale, de o nouă reducere a activităţii economice interne, de menţinerea inflaţiei la nivele situate peste standardele europene şi de dispariţia tendinţei de apreciere a leului, care s-a manifestat în perioada anterioară. În fine, perioada a patra (2010-2016) se caracterizează prin reluarea creşterii economice, diminuarea inflaţiei şi stabilitatea cursului de schimb al leului.

Perioadele menţionate pot fi analizate fiecare sub aspectul măsurii în care autonomia monetară a fost realmente folosită la vremea respectivă pentru a duce o politică monetară adecvată (v. de ex., cartea autorului, Politica monetară, Editura Academiei, 2014, p. 358-370). La modul general, se poate spune că aceste analize arată dificultăţile cu care se confruntă politica monetară autonomă într-o ţară fostă comunistă cu o economie extrem de distorsionată, cu multiple şi profunde probleme structurale şi în care forţele politice sunt ostile reformelor. În rarele momente în care fost lăsată totuşi să încerce să-şi îndeplinească obiectivul statutar al asigurării stabilităţii preţurilor, BNR a reuşit, într-o anumită măsură, să limiteze inflaţia, însă,  de regulă, banca centrală a fost constrânsă de factorii politici să îndeplinească anumite sarcini cvasiscale, ceea ce a dus, de fiecare dată, la reinflamarea inflaţiei şi la agravarea deficitului extern. Doar în ultima periodă (2010-2016), politica monetară autonomă a putut fi utilizată mai adecvat, în sensul că, în condiţiile încetinirii creşterii economice, induse de criza din 2008-2009, relaxarea condiţiilor monetare a contribuit la stabilizarea cererii interne şi, mai recent, la atenuarea presiunilor deflaţioniste, provocate de evoluţia preţurilor mondiale şi de dezinflaţia din zona euro.

Cu toate acestea, chiar şi în condiţii mai bune decât cele din România postcoumistă, autonomia politicii monetare este o iluzie. Teoria tradiţională (modelul Munedell-Fleming) arată că ţările lumii se confruntă cu o trilemă, în sensul că nu este posibil să aibă concomitent curs de schimb fix, mobilitate a capitalurilor şi politică monetară autonomă. Într-o ţară cu curs de schimb fix şi libertate a mişcărilor de capital, dobânzile interne nu se pot abate de la dobânzile internaţionale, iar dacă acestea din urmă variază, cele dintâi le urmează în mod implacabil. O ţară poate duce o politică monetară independentă, doar dacă lasă moneda să floteze. Însă, cursul de schimb devine, în acest caz, un mecanism de absorbţie a şocurilor. Ca urmare, acest curs va tinde să suprareacţioneze (overshooting) şi să devină foarte volatil. Pentru a evita volatilitatea excesivă a cursului de schimb, care este nefastă pentru activitatea economică, autorităţile monetare sunt nevoite să ţină seama în stabilirea propriei dobânzi directoare de acţiunea altor bănci centrale, adică să importe, până la urmă, politica monetară a acestora din urmă.

Această analiză teoretică este confirmată de numeroase studii empirice, inclusiv de cele efectuate după declanşarea crizei, care arată toate că există un adevărat fenomen de contagiune în transmiterea la scară mondială a politicii monetare a principalelor bănci centrale ale lumii (Fed, BCE, Banca Angliei şi Banca Japoniei). Unul din canalelele de transmisie este ''teama de flotare'' (fear of floating). Astfel, creşterea dobânzilor la nivel mondial (asociată unei acţiuni a Fed, de exemplu) se manifestă, într-o lume în care mobilitatea capitalurilor nu este totuşi perfectă, prin deficitul extern al unor ţări şi deprecierea monedelor lor naţionale. Această depreciere restabileşte echilibrul dintre dobânda internă din ţările respective şi dobânda internaţională. Însă, dacă există o ''teamă de flotare'', autorităţile monetare locale vor fi tentate să-şi relaxeze politica monetară, astfel încât să evite slăbirea monedei lor naţionale.

În condiţiile globalizării, politica monetară este, deci, mai puţin independentă decât s-ar putea crede. După cum a spus însuşi unul din creatorii teoriei zonelor monetare optime, Ronald McKinnon, în mai 2014, cu câteva luni înainte de a muri, ''nu există decât o singură ţară care este realmente independentă şi care îşi poate stabili liber politica sa monetară. Aceasta este Statele Unite''.

Adoptarea euro va schimba cadrul politicii economice a statutului român, cedarea autonomiei monetare fiind doar una – este adevărat, cea mai importantă – dintre schimbările previzibile. În plus, ''Pactul de stabilitate şi de creştere'' prevede reguli mai stricte pentru statele membre ale zonei euro decât pentru statele din afara zonei euro, iar membrii zonei euro sunt obligaţi să participe la Uniunea Bancară, ceea ce implică transferul către Banca Centrală Europeană al unor atribuţii de supraveghere microprudenţială şi al unor aspecte ale politicii macroprudenţiale.

În aceste condiţii, politica monetară autonomă trebuie înlocuită cu alte tipuri de politici economice compatibile cu principiile economiei de piaţă şi ale statului de drept - cum ar fi, politica fiscală contraciclică şi politica macroprudenţială -, respectiv cu alte mecanisme de reglare a economiei - cum ar fi, ajustarea internă prin salarii.

În prezent, în zona euro se desfăşoară sau au fost finalizate o serie de reforme, care privesc atât sectorul fiscal, cât şi sectorul financiar. Forma finală şi modul de aplicare a acestor reforme vor determina sfera de acţiune a politicii naţionale a statelor membre ale zonei euro şi spijinul la care acestea se pot aştepta din partea instituţiilor comune ale zonei euro în combaterea şocurilor economice şi financiare.  

Există o anumită incertitudine cu privire la aceste reforme – atât în ceea ce priveşte forma lor finală, cât şi în ceea ce priveşte efectele lor practice –, însă această împrejurare nu constituie, după părerea noastră, o raţiune suficientă pentru a aştepta rezultatul final înainte de a lua decizia ireversibilă de a adopta euro. Într-o lume în schimbare, opţiunea de a sta pe margine până ce lucrurile se reaşează poate părea tentantă, iar România a practicat de câteva ori această strategie în epoca modernă, uneori cu succes, alteori fără. Oricum, în chestiunea specifică pe care o discutăm aici, această opţiune implică neparticiparea la făurirea viitorului comun pe care instituţiile europene îl construiesc în prezent, cu sau fără România. Consecinţa este că România riscă să rămână o ţară periferică, al cărui destin este decis de alţii şi care nu ştie dacă va mai avea norocul, pe care  l-a avut de câteva ori în istorie, să se găsească în tabăra învingătorilor.  

Adevărul este că euro nu este numai o monedă, ci şi un proiect politic şi economic de importanţă vitală pentru bătrânul continent. Ţările care participă la acest proiect renunţă la moneda naţională şi împart suveranitatea monetară cu celelalte ţări din zona euro. În schimb, ele se  bucură de avantajul de a utiliza o monedă credibilă şi stabilă în cadrul unei mari pieţe unice competitive şi puternice. Acest destin comun implică participarea la formularea regulilor, respectarea de către toţi membrii a acestor norme stabilite de comun acord şi  solidaritate în perioadele de criză. De aceea, implicarea în făurirea acestui destin comun şi nu expectativa este proiectul de ţară cel mai promiţător pentru România la această aniversare a unui secol de la Marea Unire.

Silviu Cerna -Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor - UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA

 

 

 

 

 

 

 

 
Cuvinte cheie:
mai
, adoptarea euro
, refuz
, politica
, aderare
, comunism
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide