Poate un stat să funcţioneze fără taxe? Fara taxe de tot cu siguranţă nu, pentru că orice birocraţie se întreţine cu bani nu cu iluzii. Dar cu taxe puţine poate funcţiona fără probleme: cu condiţia ca serviciile care i se pretind în schimbul taxelor sa fie dimensionate la nivelul veniturilor din taxe.
Sa luăm situaţia bugetului României pe 2015: venituri de 233 mld. lei şi cheltuieli de 243 mld. lei, cu un deficit de 10 mld. lei, aşadar.
De unde au venit banii cei mai mulţi: TVA – 57 mld. lei; contribuţii de asigurări – 57 mld. lei; accize - 26 mld. lei; impozit pe salarii – 26 mld. lei; impozit pe profit – 13 mld. lei.
Unde s-au dus baniii cei mai mulţi: asistenţă socială - 75 mld. lei (sumele includ şi pensiile, care sunt practic contribuţii); salarii – 62 mld. lei; bunuri şi servicii (cheltuielile de funcţionare ale statului) – 40 mld. lei şi cheltuieli de capital (investiţii din buget) – 18 mld. lei.
Haide să vedem ce s-ar fi întâmplat, dacă statului nu ar mai trebuit/vrut să se ocupe de asistenţa socială în 2015 şi de multe alte lucruri:
· Nu ar mai cheltuit 75 mld. lei pe asistenţă socială şi nu ar mai fi trebuit să perceapă CAS şi CASS - 57 mld. lei venituri. Ar fi rămas, după cum se vede, cu 18 miliarde de lei în buzunar. În condiţiile de mai sus, toţi cei 4.100 de angajaţi ai Ministerului Muncii ar fi trebuit disponibilizaţi, la fel ca angajatii Ministerului Sănătăţii – 17.200. Statul ar fi făcut economii la salarii de aproximativ 600 – 700 de milioane de lei.
· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de învăţământ (nu comentăm acum cum se ocupă) ar fi făcut economii de aproximativ 20 de miliarde de lei, doar din funcţionare. Apoi ar fi concediat 237.000 de profesori, câteva zeci de mii de cadre auxiliare şi 7.700 de angajaţi ai Ministerului Educaţiei, ceea ce i-ar fi adus economii de aproximativ 6 mld. lei.
· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de investiţii, ar fi făcut economii de 18 miliarde de lei şi ar fi concediat 3.000 de angajaţi din Ministerul Transporturilor şi din Compania de drumuri.
· Dacă statul nu s-ar fi ocupat de ordinea publică, ar fi făcut economii de 12 miliarde de lei şi ar fi concediat 130.000 de angajaţi.
· Dacă nu s-ar fi ocupat de armată, statul ar fi făcut economii de 11 miliarde de lei şi ar fi concediat 74.000 de angajaţi.
· Şi dacă statul s-ar fi condus singur, ar fi putut, la o adică, să-i trimită în exil pe cei 588 parlamentari, pe preşedinte şi pe miniştri: ar fi făcut economii de 580 de milioane de lei şi ar fi concediat 5.000 de anajaţi în total.
Dacă ne-am opri doar aici, un astfel de stat ar fi avut cu cel puţin 600.000 de angajaţi mai puţin (jumătate din numărul de azi), iar efortul pe cheltuieli ar fi scăzut pe măsură: 160 de miliarde de lei, adică 65% din necesarul de finanţare al statului în 2015.
Ceea ce vreau să spun aici este că, iată, statul poate funcţiona şi la o treime din ce înseamnă el acum – şi încă nu i-am numărat pe cei din administraţia publică locală sau din finanţe. Pentru că, dacă statul poate funcţiona la o treime din ce este el acum, înseamnă că două treimi din cei 27.000 de angajaţi ai Ministerului Finanţelor trebuia şi ei concediaţi, economiile făcute fiind de 19 miliarde de lei.
Într-o atare ipoteză, statul ar fi avut nevoie pentru funcţionare de aproximativ 60 de miliarde de lei. Taxele puteau fi reduse deci cu două treimi. S-ar fi renunţat probabil la CAS şi CASS – 57 mld. lei venituri – şi la impozitul pe salarii – 26 mld. lei venituri în 2015. TVA ar fi putut scădea lejer la 9% pentru toate produsele. Impozitul pe profit putea fi redus la 5%. Automat, veniturile oamenilor ar fi crescut cu sumele ce li s-ar fi redus de la taxe, adică cu 30-35% Nu era frumos?
Oamenilor le place să se joace, iar rândurile de mai sus sunt un joc. Un joc care arată că, da, la o adică, taxele pot fi reduse chiar şi până la zero. Nu cred însă că în România sunt mai mult de 5% dintre cetăţeni care vor un stat minimal – fără infimă protecţie socială, fără şcoală şi sistem de sănătate, în schimbul unui salaru mai mare cu 35%. Majoritatea, cred, vrem să trăim într-un stat social precum cel german, cel britanic sau francez, nu vrem pomană, dar vrem ceva siguranţă, cât de mică, acolo. Asta însemând servicii medicale bune sau şi mai bune, educaţie de bună calitate sau şi de mai bună calitate, transport în comun decent, şosele bune, oraşe mai puţin poluare.
Toate acestea costă însă. Dar când oamenii politici ni le oferă pe toate deodată fără cost, noi ce alegi?
Jocul presupune existanţa unor convenţii – o ştim de la Huizinga – aşa cum convieţuirea în societate este plină de convenţii. Una dintre ele şi la îndemână pentru toţi: eu nu pot pretinde să mănânc la nunta cuiva, dacă nu dau “darul” mirilor. Pot, sigur, să o fac, dacă sunt ultimul găinar, dar eu nu sunt. Cum pot eu pretinde atunci, în alte privinţe, să contribui cu puţin, dar să primesc mult?
Ştim cu siguranţă că reproşul va veni şi-l anticipez: noi nu primim serviciile la nivelul taxelor pe care le plătim. Aşa este, simt pe pielea mea, asemenea milioanelor de oameni, stresul acestei ţări şi trăiesc aceeaşi revoltă. Dar cum pot să cred că, dacă aştept într-o zi cu ploaie, autobuzul 133 vreme de 40 de minute şi nu pot urca din cauza aglomeraţiei, lucrurile se vor îndrepta după introducerea gratuităţii pe transport?
În această campanie electorală, PSD şi PNL care-şi dispută guvernarea, au venit cu propuneri uluitoare de scăderi de taxe, de majorări de salarii şi de pensii. Nu le enumerăm. Sunt prea multe. Toată filosofia, dacă poate fi numită aşa, voieşte să schilodească statul “gras” cum îl numea odată Traian Băsescu, dar într-un fel sui-generis: îi smulge din taxe, dar îi şi cadoriseşte pe angajaţii şi pensionarii statului cu majorări de salarii, cerând de la stat mai mult decât statul are. De unde? Nu se ştie.
Nu sunt avocatul statului. Dar observ un lucru. În urma schimbărilor fiscale de anul trecut, veniturile statului au scăzut cu 2% în primele nouă luni din an (deşi era preconizat ca ele să crească), iar cheltuielile au crescut cu 4%. Cum este posibil, totuşi, un deficit bugetar de doar 0,8% din PIB atunci, la nouă luni? Simplu. Prin sacrificarea cheltuielilor de investiţii: minus 9% la nouă luni. Economia creşte cu 5%, dar niciun kilometru de autostradă nu a fost dat în folosinţă în primele nouă luni din an. Nici unul! Oamenii cumpără mai mult, ceea ce este bine, consumul a crescut cu 18% în prima parte a anului, dar statul nu a inaugurat niciun kilometru de autostradă. În aceelaşi timp, cu toţii ne plângem de starea drumurilor, de lipsa autostrăzilor, de mizeria din trenurile companiei statului, de coşmarul din traficul bucureştean.
Strategia de dezvoltare până în 2035 relevă o nevoie de investiţii de 126 de miliarde de euro în infrastructură, dar guvernul nu a identificat surse de finanţare decât pentru 40% din aceste nevoi şi rezultă de aici un deficit de finanţare de 76 de miliarde de euro. Drumurile au nevoie de 37 de miliarde de euro, dar sursele identificate sunt de doar 17 mld. euro; calea ferată are nevoie de 14 miliarde de euro, metroul de 10 miliarde de euro, infrastructura de apă-canal de 24 de miliarde de euro - şi pentru toate sursele de finanţare identificate sunt la o treime. De unde bani pentru acestea toate?
Criticăm pe bună dreptate risipa, dar crede cineva că, dacă execută statul, acesta va fi mai atent la puţinele resurse ce i-au mai rămas? Resurse cu care să dea şi pensii mai mari şi salarii mai mari şi să facă şi autostrăzi?
Sunt convins că taxele vor fi majorate cât de curând. Cei care apleacă acum urechea la cântecele de sirenă trebuie să-şi aducă aminte că dezastrul din 2009-2011 nu ar fi fost atât de mare, dacă ar fi existat, în acea vreme, o politică responsabilă din partea PNL şi apoi a PDL. Şi că, după 2012, după ce a ajuns la guvernare, USL a introdus noi taxe şi acum în vigoare – taxa pe stâlp, acciza de 7 eurocenţi, taxe noi în agricultură - înainte ca, electoral, să surprindă printr-o relaxare fiscală fără precedent, care a stimulat economia, dar care are costul ei: investiţii mici în infrastructură, spitale de coşmar, pauperizarare continuă şi fără speranţă a satelor Moldovei, Olteniei, Dobrogei.
Dacă cu toţii suntem de acord, da, taxele pot scădea. Chiar şi spre zero. Dar statul nu este Moromete care să zică când i se cere: “N-am! Ce să-ţi fac eu dacă n-am?”, dar la final dă ceva. Şi nici cetăţeanul nu e Jupuitu care să-i răspundă: “Hai măi statule că am tăiat chitanţa!”
Statul – al nostru cel puţin - dacă nu are nu dă că nu are nicio mică rezervă ca Moromete. Dar dacă insişti să-ţi dea, îţi măreşte taxele şi-ţi dă.
