În primele opt luni din an, românii din străinătate au trimis acasă 2,3 miliarde de euro, aproape tot atât cât au însemnat investiţiile strâine directe (fără credite intragrup) care au fost de 2,5 miliarde de euro.
În aceeaşi vreme, guvernul a luat de la UE fonduri structurale – cele care se duc direct în dezvoltare, în şosele şi autostrăzi, nu în plăţile directe către fermieri, dar care necesită un efort susţinut pentru a fi absorbite – de sub 500 de milioane de euro.
Două zile, luni şi marţi, la Bucureşti a fost chermeză, cu ocazia unui mare seminar pe fonduri europene, la care a fost prezentă toată şefimea guvernului şi a Parlamentului. Nu s-a spus nimic, dar gaşca a mâncat şi a băut regeşte, pe barba Ministerului Fondurilor Europene, care consemnează, la capitolul “absorbţie efectivă” a fondurilor structurale, 6,5% din suma totală alocată de UE, de 22,5 miliarde de euro, şi asta la cinci ani de la debutul exerciţiului financiar 2014-2020.
Am trimis în urmă cu ceva vreme o adresă către Ministerul Fondurilor Europene în care nu ceream nimic altceva decât să ne spună: care sunt cele mai mari zece proiecte finanţate din fonduri europene (exercitiul financiar 2014-2020) şi de ce finanţare a beneficiat fiecare. Dacă ai o astfel de statistică, nu-ţi ia mai mult de un minut să răspunzi. Dacă nu o ai, nici nu o să o ai vreodată, degeaba aşteaptă careva timpul legal de o lună pentru un răspuns la o astfel de solicitare.
I-am întrebat pe consultanţii pe fondurile europene: de ce nu sunt absorbiţi banii? Pentru că, ne-a spus unul dintre ei, între altele, Planul Naţional de Dazvoltare Locală - instrumentul teribil din mâna şefului PSD Liviu Dragnea - a devenit un drog pentru primari şi consiliile locale. Nu-ţi trebuie bătaia de cap ce o presupune alcătuirea de planuri şi proiecte pentru absorbţia fonduilor UE. Nimeni nu a pus o astfel de problemă, la conferinţa de care vorbeam mai sus. Toată lumea este cu mâna întinsă la buget. Toată lumea vrea ca România să se împrumute – e simplu să te împrumuţi când nu tu dai banii înapoi. De aceea, nici la nivel central nu mai este vreo dorinţă şi nu se face nimic pentru ca banii europeni să ajungă în şosele şi autostrăzi, în canalizări şi consolidări de blocuri. Am ajuns la o discuţie publică absurdă în care principalul consilier economic al prim-ministrului României susţine că nu avem nevoie de 150 de milioane de euro, bani alocaţi de UE, pentru construirea de spitale regionale. Mai mult, deşi există finanţare europeană pentru autostrada care ar urma să lege Moldova de Transilvania, guvernul spune că o construieşte în parteneriat public-privat. E greu să faci proiecte pentru o autostradă, dar de la buget poţi da bani, fără număr, cum s-a întâmplat cu Bechtel. Lăsând la o parte faptul că parteneriatele public-privat sunt un eşec în Europa – Marea Britanie a lui Tony Blair sau Franţa lui Nicolas Sarkozy sunt exemple ilustre – este o nebunie să renunţi la banii UE pentru ca, mai apoi, să plăteşti, an, de an, jumătate de secol, un proiect pe care puteai să-l faci cu banii europeni. De ce să plătesc eu pe autostradă nu ştiu câţi bani, când pot merge doar cu acea plată a rovinetei pe care o achităm cu toţi?
România, spune Corina Creţu, comisar european, a pierdut deja 2 miliarde de euro, bani europeni pentru infrastructură. Nimeni nu a pus – la întâlnirea amintită - această problemă, toată lumea politică se lamentează că suntem „dezbinaţi” şi, cică, trebuie să ne împăcă acum de Centener.
Păi cine cu cine să se împace? Aia care trimit miliarde de euro în ţară şi ţin în echilibru cursul de schimb, ca să nu o ia la vale, cu ăia care cheltuiesc banii publici fără nicio responsabilitate şi care i-au gazat pe primii cu ocazia festivalului bastoanelor, la 10 august?
Dacă fluxul remiterilor s-ar opri, să zicem, cursul leu/euro ar lua-o razna, iar cei de la putere ar trebui să-şi facă bagajele şi să se mute în Costa Rica.
