Opinii

Opinie Adrian Vasilescu: Capcana în care ne ademeneşte Stiglitz

10.08.2010, 23:59 38

Zilele trecute, în "Les Echos", laureatul Nobel Joseph Stiglitztuna şi fulgera împotriva politicilor de austeritate. Referindu-sela cei care, pe întreaga planetă, luptă împotriva deficitelor,celebrul economist american arată că ei toţi susţin că stateletrebuie să taie din cheltuieli pentru a-şi echilibra bugetele. Şimai departe, cu bugete echilibrate, să restabilească încrederea îneconomiile din ţările lor, să readucă investiţiile şi să facă sărevină creşterea economică. Raţionamentul e logic, conchideStiglitz, dar tot el încearcă să ne convingă că, în ciuda logicii,timpul l-a infirmat în mod repetat. Pentru că reţeta, pretutindeniunde a fost aplicată, ar fi dus numai la eşecuri.
Luându-şi ca aliat istoria, Stiglitz trece în revistă întâmplăribinecunoscute ce par să-i dea dreptate. Preşedintele americanHerbert Hoover a strangulat cheltuielile bugetare în timpul MariiDepresiuni din anii 1929 - 1933, obţinând… prăbuşirea WallStreet-ului. FMI a făcut acelaşi lucru în Asia, în 1997, provocândmai întâi încetinirea activităţii economice, apoi recesiune şidepresiune. Dacă exemplele sunt discutabile, putând fi aduseargumente pro, dar şi contra, concluzia contrariază şocant.
Dacă o celebritate de talia lui Joseph Stiglitz ia în consideraţienumai jumătate de problemă, face calcule şi ajunge la un rezultatparţial, dar declară că a rezolvat întreaga problemă, ce poţi săcrezi? În niciun caz că doar atât a reuşit el să vadă: o jumătatede problemă. Judecându-i afirmaţia nu numai din punct de vedereliterar, ci şi logic, dar mai ales şi istoric, vom vedea că de faptStiglitz a procedat ca de atâtea alte nenumărate ori în trecutulîndepărtat sau apropiat. A privit lumea prin microscopul electronical Americii. Iar concluzia pe care a desprins-o, probabil că nuneintenţionat într-o publicaţie din Europa, se înscrie pe liniaopiniilor dominante exprimate în dezbaterile din America acestorani.
Ce face Stiglitz? Afirmă că raţionamentele celor care susţinîntâietatea echilibrării bugetelor, aruncând într-un al doileamoment eforturile pentru ieşirea din recesiune, pleacă de la oanalogie greşită. Şi anume ei gândesc simplist că atunci când ofamilie ajunge la datorii ce depăşesc capacitatea sa de rambursare,reduce inevitabil cheltuielile. Judecată pe care o extind şi încazul statelor. Greşesc însă, greşesc profund, opinează el, căciatunci când un stat ajunge să fie supraîndatorat soluţia este cutotul alta. Fiindcă reducerea cheltuielilor nu-i va aduce decâtscăderi de producţii şi de venituri, şomaj în creştere şi odiminuare dramatică a capacităţii de onorare a datoriilor.Concluzia lui Stiglitz: ceea ce este valabil pentru o gospodăriefamilială nu este valabil şi pentru o ţară. Calea ieşirii din necaza unei ţări este tocmai creşterea cheltuielilor statului. Aici seînchide cercul primei jumătăţi a problemei de rezolvat. Iar mulţidintre marii economişti americani, între care Krugman şi Stiglitz,ambii laureaţi Nobel, nu vor să meargă mai departe. Krugman e şimai categoric. El a scris în The New York Times un comentariu pecare l-a intitulat "Prostia cu austeritatea", acuzându-i pe nemţică induc durere şi suferinţă cu încăpăţânarea lor de a împingelumea către tăieri drastice de cheltuieli bugetare.
A doua jumătate de problemă însă nu numai că există, că e reală,dar este şi foarte grea. Şi nu are niciun fel de legătură cuanalogia la care s-a referit Stiglitz. Pentru că, îndeosebi înaceste timpuri dure ale crizei globale, orice ţară ar fi bucuroasăsă-şi umfle deficitele bugetare, să cheltuiască mai mult şi săsusţină astfel politicile de relansare economică. Apare însă oîntrebare cardinală: cum anume îşi pot finanţa aceste deficite caresă crească după nevoi? Americanii sunt prea puţin preocupaţi derăspunsul la această întrebare şi în consecinţă ignoră cea de-adoua jumătate a problemei. Întâi şi întâi, fiindcă pieţelefinanciare îşi menţin un reflex istoric: convingerea că datoriastatului american nu e niciodată prea riscantă. Oricând, undeva înlumea largă, Statele Unite vor găsi surse de finanţare pentrudeficitele lor mereu mari. Şi nici în privinţa inflaţiei nu-şi facamericanii prea multe probleme. În Uniunea Europeană, în schimb,experienţele inflaţioniste devastatoare prin care a trecutcontinentul nostru în secolul al XX-lea, mai cu seamă inflaţiacumplită din Germania de după Primul Război Mondial, au dezvoltat opreocupare programatică pentru toate problemele ce au legătură cudinamica preţurilor. Din acest motiv, în primul rând, ţărilor dinUE le este interzis cu desăvârşire să-şi finanţeze deficitelebugetare prin emisiunile de monedă ale băncilor centrale. În acestecondiţii, în ţările europene, în nicio împrejurare cheltuielilestatelor nu pot să fie mai mari decât suma veniturilor bugetare şia împrumuturilor pe care fiecare stat în parte le poate contracta.Iar când deficitele cresc îngrijorător de mult, cum s-a întâmplatîn acest an în Grecia, lumea s-a convins că devine imposibilăfinanţarea lor. Salvarea Greciei a impus o conlucrare de mariproporţii între Comisia Europeană, FMI şi alte instituţiifinanciare internaţionale. Dacă, recent, Ungaria s-a ambiţionat săse descurce fără FMI, cazul nu este nicidecum o excepţie de laregulă, ci o confirmare a regulii. Pentru că ungurii nu şi-aupropus să extindă cheltuielile statului. Dimpotrivă, au anunţat căle vor reduce şi că vor ajusta deficitul bugetar pentru a seîncadra în limitele impuse de Uniunea Europeană.
Partitura lui Stiglitz e fascinantă, dar ar fi periculos ca ţări,cum este România, s-o asculte ca pe un ademenitor cântec de sirenă.Problema noastră este găsirea unui echilibru optim între veniturileşi cheltuielile bugetare. Iată podul pe care suntem nevoiţi să-ltrecem pentru a ajunge în zona de unde am putea relansa creştereaeconomică.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO