Potrivit ultimelor sondaje, circa 10% dintre români l-ar alege preşedinte pe C.P. Tăriceanu. E simptomul unei boli a acestei naţii pe care Eminescu a numit-o capiştea spoielii: altar închinat goliciunii lăuntrice drapate în purpură scumpă, credinţă în spoiala cu sclipici, aparenţa luată drept esenţă.
Iar Caragiale, mai glumeţ, i-a zis popondeţ.
Acest Tăriceanu arată, se îmbracă şi vorbeşte ca un „nobil şi distins băiet”, e mereu pus la patru ace, spune cu dicţie „care” în loc de „pe care”, mimează în neştire „omul serios”, „bărbatul de stat”, gentlemanul de club politic care nu poate face hotel mocofanilor cu casele distruse de ape. Faptele lui, în schimb, pe care le poate vedea, auzi şi ţine minte oricine are un creier în spatele organelor de simţ, sunt cele ale unui popondeţ.
