Una dintre măsurile anunţate la nivelul UE, în contextul actual al crizei datoriilor suverane şi al turbulenţelor pieţelor financiare, este introducerea în septembrie a unei taxe pe tranzacţiile financiare. Decizia a stârnit controverse şi nu este pentru prima dată.
Această taxă a mai fost luată în discuţie atât în 2009, cu ocazia summit-ului G20, cât şi anul trecut, la nivelul UE. Dar, de fiecare dată, fie ideea a fost respinsă, fie a fost amânată sub presiunea puternică a lobby-ului bancar.
În opinia mea, sunt patru motive pentru care o asemenea taxă pe tranzacţii financiare este necesară.
Primul motiv este că tocmai sectorul bancar a stat la originea crizei financiare, promovând în economia mondială tranzacţii financiare toxice. În ultimele decenii, pieţele financiare au înregistrat o dezvoltare explozivă şi au căpătat o putere fără precedent, iar acest context s-a dovedit a fi propice apariţiei unor active care s-au dovedit toxice pentru economia reală. Simultan cu dezvoltarea lor spectaculoasă, pieţele au devenit din ce în ce mai volatile, iar actorii de pe scena financiară din ce în ce mai expuşi la risc.
Al doilea motiv constă în faptul că statele trebuie să găsească o cale prin care băncile să fie determinate să-şi diminueze volumul tranzacţiilor cu active toxice, care au efecte destabilizatoare în final pentru economia reală, astfel încât să nu mai ajungă să utilizeze resurse publice pentru a se reechilibra, iar taxa are un astfel de efect. Mai mult, băncile, fiind instituţii ce gestionează depozitele populaţiei, trebuie să se întoarcă la funcţiile lor tradiţionale şi să renunţe sau să-şi limiteze operaţiunile riscante bazate pe derivative. Pentru reducerea operaţiunilor cu caracter speculativ efectuate de bănci, pe lângă taxarea acestor operaţiuni, UE ar trebui să introducă amendamentul Volcker. Paul Volcker este fost preşedinte al FED-ului din anii '80 care a promovat recent o lege care prevede restricţionarea instituţiilor bancare în efectuarea de investiţii speculative în cazul în care nu sunt în numele clienţilor.
Un al treilea motiv constă în necesitatea recuperării de către state a sumelor plătite din fonduri publice pentru salvarea unor instituţii bancare private. Astfel, statele au salvat capitalurile private şi băncile care s-au lăcomit şi s-au expus la riscuri ridicate. Acum, băncile trebuie să-şi plătească datoriile.
De asemenea, prin introducerea acestei taxe s-ar penaliza un comportament iraţional al băncilor în goana lor după profituri uşoare precum şi alocările nesănătoase ale resurselor care generează riscuri sistemice.
Al patrulea motiv este că o asemenea taxă poate fi utilizată pentru prevenirea unui nou val al crizei economice, care are o mare probabilitate de a se produce. Acum, când datoriile statelor au crescut enorm, fiind generate în special de criza financiară determinată de activitatea speculativă a băncilor, şi băncile trebuie să suporte consecinţele acţiunilor lor. Mai mult, băncile care au expunere pe datoriile publice trebuie să participe la restructurarea acestora.
Taxa pe tranzacţiile financiare nu este nouă, fiind propusă de laureatul Premiului Nobel pentru economie James Tobin, în anii '70, la scurt timp după ce sistemul Bretton Woods a fost abandonat. Această taxă dezvoltată de Tobin îşi are originea în lucrările lui Keynes (1936) privind impozitele pe tranzacţiile financiare generale. În opinia lui Tobin, taxa ar fi avut ca obiectiv descurajarea tranzacţiilor speculative de pe pieţele valutare în scopul reducerii volatilităţilor şi al îmbunătăţirii stabilităţii pieţelor.
În teoria şi practica financiară există o seamă de controverse cu privire la efectul introducerii acestei taxe. Astfel, studiile dezvoltate de Wei şi Kim (1997) sau de Westerhoff şi Dieci (2004) arată că taxa poate reduce volatilitatea pieţelor valutare, în timp ce Lane şi Vesala (2006) susţin contrariul. Există şi studii empirice care sugerează că nu există nicio legătură de cauzalitate între creşterea taxei şi reducerea volatilităţilor pieţelor sau altele care susţin că existenţa unei taxe reduce preţul de vânzare, dar nu influenţează semnificativ volatilitatea (Hu, 1998). În practică, această taxă a fost utilizată în Suedia între 1984 şi 1991 şi a condus la scăderea volumului tranzacţiilor pe piaţa internă şi mutarea tranzacţiilor pe alte pieţe.
Trecând peste toate aceste controverse, trebuie să ţinem cont de faptul că testările sau utilizarea în practică a taxei nu s-au realizat în contextul unei crize economice de mare intensitate şi nu au luat în considerare impactul acesteia dacă s-ar fi aplicat la nivel global, pe toate pieţele. De altfel, chiar Stiglitz, un alt laureat al premiului Nobel, susţinea în 2009 că taxa pe tranzacţii financiare este mult mai fezabilă azi, în contextul actual al crizei economice, decât în urmă cu câteva decenii, când a propus-o Tobin.
Pieţele şi instituţiile financiare au dobândit în timp o putere financiară enormă profitând de o slabă reglementare şi supraveghere a lor. Riscul de reglementare (riscul Herstatt) poate fi o sursă de alimentare a riscului sistemic. Angrenarea băncilor în tranzacţii speculative pentru obţinerea de profituri mari a pus şi pune în pericol stabilitatea sistemului financiar, ţinând cont şi de expunerea foarte mare a băncilor pe banii populaţiei.
E greu de acceptat că o lipsă de reglementare a permis băncilor şi pieţelor să facă regulile şi să acumuleze riscuri mari care au generat criză financiară. De aceea ar fi necesară o creştere a atribuţiilor BCE şi ale băncilor centrale din întreaga lume privind supravegherea tuturor instituţiilor ce efectuează tranzacţii financiare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
