Opinii

Opinie Daniel Dăianu: Criza suprafinancializării este adevărata temă

Opinie Daniel Dăianu: Criza suprafinancializării este adevărata temă

Autor: Daniel Daianu

08.09.2011, 00:03 1957

În contextul dezbaterilor privind criza actuală, Nouriel Roubini a iscat rumoare prin invocarea lui Karl Marx; el a pus sare şi piper pe discuţii ce au loc în rândurile economiştilor, la noi şi în alte părţi. Voi încerca să punctez câteva aspecte reluând puncte de vedere exprimate cu alte prilejuri (vezi şi "Keynes, nu Marx, se întoarce", 2008; "Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia", 28 iunie 2011).

Chestiunea "instabilităţii" este veche în literatura economică; ea este un laitmotiv pentru cei care recuză capitalismul şi este tema de analiză pentru economişti nemarxişti, care examinează mişcarea inerent ciclică a economiei. Atenţia este astfel orientată către determinanţi ai fluctuaţiilor, amplitudinea lor, împletirea între factori reali şi monetari. O întreagă teorie s-a dezvoltat în acest sens, care a influenţat abordări de politică macroeconomică, de conduită a băncilor centrale înăuntrul sistemului economiei de piaţă. Aici putem plasa disputa între curente teoretice şi de politici, între cei care pledează pentru intervenţia publică în economie şi cei care sunt adepţii regulilor (rules) cu intervenţie minimă.

De pildă, regula de expansiune a cantităţii de monedă ţinând cont de creşterea factorilor de producţie (teza de bază a doctrinei monetariste); această regulă este sprijinită de o presupoziţie legată de acţiunea considerată implacabilă a forţelor de echilibrare a sistemului, cu costuri rezonabile. Există însă teza alternativă, îmbrăţişată de economişti de persuasiune keynesistă (neo-keynesistă), care pornind de la existenţa "echilibrelor multiple", dintre care unele foarte rele (cu subutilizare masivă de resurse, şomaj foarte înalt -aşa cum a fost între anii 1929 şi 1933) reclamă politici publice care să permita tranziţia de la o stare rea la una acceptabilă. Această dezbatere a dominat lumea academică şi a politicilor publice după Marea Depresiune din secolul trecut, fiind însoţită de alternanţe la "putere", în funcţie de mersul economiilor, erori şi excese de politici economice sau relaţia între politică şi mediul de afaceri.

Un precursor al lui Roubini este Joseph Schumpeter, cu "Capitalism, Socialism and Democracy" (1943). Acesta a fost direct influentat de Marea Depresiune. Lucian Croitoru si Aurelian Dochia au dreptate sa aprecieze ca, in lumina a ceea ce stim despre sistemul comunist, imbratisarea tezelor marxiste ca viziune normativa (deci nu simpla descriere a functionarii pietelor) este surprinzatoare. In Manifestul Comunist intalnim gandirea potrivit careia economia trebuie ordonata precum o fabrica, cu alocare directa (centralizata) a resurselor, pe baza unui sistem de comanda (filosofie economica reluata de V. I. Lenin in Statul si Revolutia). Aceasta viziune a fost invalidata de istorie; am in vedere si totalitarismul politic indus de sistemul de comanda. Roubini este precedat, intre altii, de Hyman Minsky, care s-a ocupat de analiza instabilitatii pietelor financiare si care este citat adesea in dezbaterile ultimilor ani. In fapt, filiatia de idei Roubini-Minsky mi se pare a fi relevanta.

Rolul pietelor, al libertatii economice, pentru manifestarea spiritului intreprinzator, a inovatiei, confera forta intelectuala a scolii austriece; acest rol a fost subliniat de Fr. vonHayek, L.von Mises si altii in dialogul cu economisti marxisti de la Cambridge (Marea Britanie) inainte de si dupa Marea Depresiune. Oskar Lange si-a dat seama de percutanta analizei hayek-iene si a incercat sa imagineze cum ar functiona un "socialism de piata". Celebra a ramas disputa privind "calculatia economica". Pietele sunt necesare si pentru alocarea resurselor; simpla simulare a pietelor (vezi metode elaborate de L. Kantotovici si V.Novojilov si utilizate in tari comuniste) nu este suficienta.

Mi se pare insa incorect sa contrapunem, intr-o formula maniheista, pietele politicilor publice, reglementarilor. Capitalismul modern are in tesut si constructie relatia intre un sector public si unul privat, existenta unor reglementari. Marea dilema nu este piata vs. non-piata (stat), ci ce tip de economie de piata (capitalism) este mai performant din punct de vedere economic si social. A gandi ca politicul poate fi abstras din economic/social este o fantezie, inoperabil in realitate. Prin politica trebuie sa avem in vederea distinctia ce se face in engleza intre "politics" (lupta politica, pentru putere) si "policy"(politici publice). Problema este daca "policy" este de calitate, daca politica ajuta ca prin "policy" economia sa functioneze mai bine. Intrebarea este deci ce este un bun "policy".

Opinia mea este ca originea crizei financiare si economice actuale rezida in supra-financializarea unor economii industrializate, proces care s-a produs in ultimele decenii. Aceasta supra-financializare (exprimata de ponderea industriei financiare in ansamblul activitatii economice si mai ales in profituri -care dupa unele date a ajuns la cca 40% in SUA) a vulnerabilizat si fragilizat economii in ansamblu, a accentuat dezechilibre in spatiul global. Si, ceea ce economisti care lucreaza in banci centrale nu pot subestima, a marit enorm riscuri sistemice prin interconectivitate, complexitate si inovatii financiare exotice/toxice. Crizele nu pot fi eliminate, dar magnitudinea lor poate fi atenuata; functionarea pietelor financiare poate fi influentata. A considera finanta ca fiind un dat imuabil este un fals. Dupa marea criza din secolul trecut au fost adoptate masuri care au imblanzit pietele financiare, inclusiv la nivel international (prin aranjamentele Bretton Woods).. Ceea ce este vazuta ca o perioada de prosperitate in ultimele decenii a fost presarata cu episoade severe de de criza in America Latina, Asia, Europa (tarile scandinave in anii 90', Rusia) si chiar in SUA (anii 80s), care au coincis cu liberalizare financiara intensa. Nu cred ca cei ce au trait caderea masiva a economiilor asiatice intre anii 1997-1998 judeca cu voiosie cum s-a facut liberaliaarea pietelor financiare. Si nici nu exista o evidenta empirica solida care leaga cresterea economica de o anume structura a intermedierii financiare. In plus, Marea Moderatie a fost ajutata de credit in exces si importuri ieftine din Asia; ea a fost, in larga masura, o mare iluzie. Sunt numeroase date care atesta ca asa stau lucrurile.

Supra-financializarea a marit excesiv dependenta unor economii de industria financiara, le-a vulnerabilizat. Mai mult, in cazul Marii Britanii s-a inregistrat un recul puternic al unor sectoare industriale care excelau si care se bizuiau pe cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica. Si aceasta s-a intamplat exact in perioada de avant industrial al multor tari asiatice (care evitau sa aplice catehismul FMI si al Bancii Mondiale). Este evolutia mentionata din Regatul Unit de salutat? Eu cred ca nu. Putea aceasta evolutie sa fie prevenita? Eu cred ca da. In nu putine tari bugetele publice au explodat dupa izbuncnirea crizei, cand datorii private (pierderi ale sectoarelor bancare) au fost preluate la datoria publica. Indatorarea excesiva a sectorului neguvernamental a accentuat criza in numeroase tari. Aceasta situatie este valabila si pentru Romania, daca avem in vedere ca datoria publica era in jur de 18% din PIB la finele lui 2008 si ca grosul deficitelor externe a fost cauzat de sectorul privat intre anii 2006-2008. Sigur, aici trebuie sa avem in vedere reguli ale jocului in UE (ex: obligatia de a deschide contul de capital) care au favorizat un model de crestere fragil.

Sunt de blamat guverne si banci centrale ca au intervenit pentru a evita topirea sistemului financiar? Eu cred ca nu. Lectia Marii Depresiuni a fost invatata, cel putin din acest punct de vedere. Sunt surprins insa de strambarea, deturnarea narativului pe care o observ in unele analize. Se mentioneaza interventia statului prin promovarea unor programe sociale tragandu-se concluzia, sau sugerandu-se, ca acestea au determinat criza economica. Ca si cum natura intermedierii financiare din ultimele decenii isi are originea in programe sociale, ceea ce este un non-sens dupa mine. Dupa logica celor ce critica interventia in economiei a autoritatilor publice nu ar trebui sa existe nici banci centrale.

Avem nevoie de revederea reglementarilor privind capitalul propriu si lichiditatile bancilor? Eu cred ca da, desi am indoieli ca sindromul "too big to fail" poate fi atacat eficace in lipsa unor cerinte de tipul Glass-Steagall si chiar a spargerii entitatilor prea mari. Trebuia sa faca apel Romania la un imprumut in iarna lui 2008/2009 pentru a evita o criza de lichiditate extrem de periculoasa? Are sens sa fim preocupati de creditele in valuta? A fost nevoie de Initiativa de la Viena? Putea face mai mult BCE pentru a preveni miscarile de capital din anii pre-criza, care au creat ciclul avand si prabusire in Irlanda, Spania, etc? Eu cred ca da. Si vedem cum toate aceste chestiuni implica interventie publica, interferenta cu fortele pietelor.

Exista o relatie, fie si implicita, intre explicarea crizei prin interventia statului in economie si natura statului. Opinia mea este ca aceasta gandire, nu distinge intre natura sociala a statului modern, in democratiile liberale (dincolo de variante de model), si excese ale sistemelor asistentiale ca si necazuri izvorate din demografie si sclerozarea unor institutii (in acceptia lui Mancur Olson si Douglas North). Este totodata curios sa se explice sisteme de asigurari sociale prin existenta comunismului. In SUA, sistemul asigurarilor sociale a fost initiat in 1935, ca o consecinta a Marii Depresiuni (nu prin raportare la Uniunea Sovietica). Elemente de asigurari sociale au fost introduse in Germania (Prusia) inainte de 1900. Si ironia face ca cele mai performante economii europene sa fie in tarile (Germania, tari scandinave) unde cheltuielile publice detin cea mai ridicata pondere in PIB. In timp ce in SUA, cresterea puternica a deficitelor bugetare si a datoriei publice a fost cauzata, in principal, de operatiuni militare si de securitate. Nici nu trebuie sa stabilim o relatie mecanica intre nivelul cheltuielilor publice si cel al datoriei publice; o economie poate avea un buget public mai mare decat al alteia ca pondere in PIB si, in acelasi timp, o datorie publica inferioara. Fiindca datoria publica depinde de echilibrul bugetar de-a lungul timpului si nu de nivelul cheltuieilor bugetare numai (adica ignorand nivelul veniturior bugetare). Aceasta situatie este sesizabila intre tari din UE. Ce spun acum nu este o pledoarie pentru bugete publice marite, ci pentru o analiza mult mai nuantata.

Sunt de acord ca statul providential trebuie reformat si chiar diminuat; ca intram intr-o era dominata de imperative de frugalitate, cumpatare in consum si gestionarea resurselor. Pe de alta parte, trebuie spus ca asigurari sociale (ca expresie a statului social) nu inseamna pur si simplu milostenie, solidaritate sociala (ca principiu eminamente moral), sau captarea bunavointei electoratelor; ele fac parte dintr-un mecanism economic si social complicat, ipostaziat si de un contract social, care incearca sa previna sincope economice,tensiuni sociale, sa asigure sanse egale in societate. In plus, exista bunuri publice care ajuta insasi economia privata sa functioneze -de pilda infrastructura de baza. Iar a incerca sa privatizezi sistemele de educatie si asistenta medicala in totalitate mi se pare o intoarcere in preistorie.

Natura sociala a statului nu poate fi eliminata fara a induce mari convulsii, pereclitarea insasi a democratiei. Dani Rodrik si altii explica de ce sistemele de asigurari, ca institutii sociale (alaturi de drepturi de proprietate, norme/reglementari, institutii cu functie macroeconomica, etc) au un rol cheie in functionarea societatilor moderne. Asa cum bancile centrale opereaza ca imprumutatori de ultima instanta, tot astfel opereaza mecanisme de asigurari sociale. Unii subestimeaza "contextualizarea sociala a economiei" (ceea ce Marc Granovetter, sociologii in general, numesc "social embeddedness"). Aici gasim probabil o explicatie plauzibila pentru constructia defectuoasa a unor programe de stabilizare economica in America Latina si Asia in deceniile trecut, dincolo de influente paradigmatice.

Nici competitia cu economiile asiatice in ascensiune rapida nu implica demantelarea statului cu functii sociale. Nu intoarcerea in timp, la capitalismul secolului XIX (cel ilustrat de romanele lui Charles Dickens) este solutia. Este nevoie de o redimensionare a beneficiilor sociale pentru a stabiliza (adesea pentru a reduce) datorii publice, care afecteaza dinamica economica. Nivelul salariilor este o problema majora acolo unde productivitatea nu este corespunzatoare. Dar tot atat de ingrijorati trebuie sa fim de cresterea inegalitatii veniturilor, fenomen consemnat in ultimele doua decenii in tarile membre ale OCDE, exact in perioada de "mare prosperitate". Aceasta inegalitate in crestere nu s-a simtit prea mult inainte de criza intrucat creditul a fost abundent, ieftin. Acest fenomen erodeaza clasa mijlocie, cimentul social, mai ales in conditii de criza. Si fara clasa mijlocie viguroasa democratia slabeste.

Se cuvine sa iesim din contrapunerea simplificatoare intre stat (sa citim politici publice) si piete. Exista o literatura solida privind functionarea unui sector public eficient si aplicarea de politici publice sanatoase; cum se poate lupta impotriva coruptiei, a cautarii de rente (rent-seeking), a politizarii excesive a aparatului public, etc.. Tot astfel exista o literatura bogata privind functionarea pietelor, cu imperfectiuni si externalitati lor, cu esecuri de coordonare, cu irationalitate/emotii si cercuri vicioase -ma refer mai cu seama la pietele financiare. Dar si in cazul altor piete exista preocupare fata de abuzul pozitiei dominante, coluziuni, captura politicii publice, miopia vis-avis de probleme ecologice, relatia cu generatii viitoare. In fine, economistii lucizi trebuie sa fie pregatiti si pentru situatiile extreme (tail risks), cand sunt necesare masuri extraordinare, ce par a iesi din matrici conventionale. Asa s-a intamplat in aceasta criza, cand banci centrale au fost obligate sa intervina, intr-un fel sau altul.

Politicile publice sunt ravasite de o criza teribila; o lunga perioada de timp ele au fost dominate de o paradigma simplista. Statul cu functii sociale are excese si malformatii si trebuie sa fie reformat, dar nu el sta la originea crizei actuale. In fine, nu trebuie sa neglijam marea problema etica. Aceasta criza a socializat pierderi ale privatilor (bancilor) si a marit datorii publice in conditiile in care polarizarea veniturilor doare economic si social tot mai mult. De aceea este nevoie de echitate (fairness) in distributia poverii ajustarilor. Altminteri, tensiuni sociale se vor transforma in explozii tot mai greu de controlat. Credinta oarba in echilibrarea pietelor ca si atasamentul mistic in etalonul aur au condus la Marea Depresiune, cu consecinte ce au favorizat venirea la putere a nazistilor in Germania si al doilea razboi mondial.. Lumea are nevoie de pragmatism, luciditate, de imblanzirea pietelor financiare. Mi se pare neavenit sa vorbim despre un asalt contra pietelor din partea guvernelor in conditiile in care dereglementarea financiara ne-a adus in pragul unui dezastru. Lumea are nevoie de intoarcere la ratiune. Ce tip de capitalism vrem, aceasta este intrebarea!

Daniel Dăianu este fost ministru de finanţe, profesor de economie

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO