Opinie Daniel Dăianu: Despre ce legitimitate vorbim în mişcarea patronală

3 oct 2010 Autor: Daniel Daianu

u de ieri de azi se vorbeşte despre necesitatea unei coagulări a mişcării patronale în România, care să permită o mai bună reprezentare a cercurilor de afaceri în dialogul social, în articularea intereselor lor în relaţia cu cei care formulează şi aplică politici publice (economice). Acum, precum afirmă chiar oficiali ai săi, mişcarea patronală este excesiv de fragmentată, supusă unor influenţe parohiale şi uneori cu vinculaţii politice mai mult sau mai puţin vizibile. Această stare se reflectă şi în funcţionarea Consiliului Economic şi Social, care este departe de menirea sa iniţială (sau de pe hârtie).

În cea mai mare parte, organizaţiile patronale autohtone reacţionează la evenimente, nu au capacitatea de a formula poziţii cu bătaie lungă, care să se sprijine pe specializare profesională, pe demersuri analitice solide. Cei care invocă MEDEF (din Franţa), CBI (din Marea Britanie), CONFI (din Italia) etc. recurg la modele care s-au conturat de-a lungul timpului; avem de-a face cu exemple din care se poate învăţa multe, fără îndoială. Deşi mărturisesc că am îndoieli că se va ajunge la o funcţionare analogă a reprezentării organizaţiilor de afaceri în România. Cred însă, în mod ferm, că o coagulare este posibilă. Circumstanţele cer aşa ceva: mă refer la criza economică de mare amploare, la nevoia de a regândi modelul de creştere economică în România, necesitatea ca organizaţiile economice cu greutate să opereze ca autentici "stakeholders" (părtaşi) - cu interes funciar în dezvoltarea economică a ţării şi nu în simpla maximizare a profiturilor într-un orizont limitat de timp. Şi nu în cele din urmă, am în minte modul în care interesele economice ale economiei româneşti sunt promovate în discuţii cu directoratele generale ale Comisiei Europene, în comitete specializate ale Parlamentului European (care are drept de co-decizie legislativă), în dezbateri cu organizaţii similare din alte ţări ale Uniunii Europene. România are un minus considerabil din acest punct de vedere, pe care trebuie să încercăm să-l surmontăm, într-un fel sau altul.
În ceea ce priveşte numărul organizaţiilor patronale cu pretenţii agregative, el trebuie să scadă drastic; nu va fi uşor, întrucât intervin orgolii personale, de status şi chiar pecuniare. Dacă vom avea o organizaţie a mediilor de afaceri de largă reprezentativitate (şi deci cu atât mai legitimă), va fi relativ uşor de format un aparat de analiză serios; o specializare bună pusă la lucru va putea substanţia mai bine propunerile de politică economică ale mişcării patronale. În acest context, mărturisesc că nu înţeleg de ce CIS/FIG (Consiliul Investitorilor Străini) persistă în alcătuirea şi denumirea actuale; mi se pare că este neînţelept să contrapui capitalul străin celui autohton, fie şi prin simpla denumire a organizaţiei, nemaivorbind că este un exerciţiu de imagine neinspirat. Mai ales că firme străine deţin poziţii cheie în numeroase sectoare ale economiei (energie, bănci etc.), unde fac legea pe piaţă - nu arareori stârnind controverse majore.
Mai cred ceva: forţa mişcării patronale va avea de câştigat în societate cu cât formularea intereselor ei se va întâlni în mod pozitiv cu alte articulări de interese. Fiindcă o politică publică trebuie să aibă în vedere toata gama de interese dintr-o societate. Cu cât o politică publică va fi mai vizionară, mai pragmatică, mai puţin supusă capturii de către clientelismul politic şi din partea unor cercuri de afaceri, cu atât va putea să evite mai uşor pericolele populismului şi ale fracturilor sociale.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe