Ultima întâlnire Merkel-Sarkozy nu a adus rezultate spectaculoase. Berlinul pare a accepta noţiunea de "guvern" al Uniunii Monetare (UM); până acum prefera "Wirtschaftssteurung", care înseamnă mai degrabă dirijare/coordonare. Dar accentul este pus mai ales pe disciplina bugetară (incluşiv reguli constituţionale şi sancţiuni). Se subestimează, în opinia mea, rolul sectorului privat (al băncilor) în apariţia acestei crize. Parisul a menţionat ca emisiuni de euroobligaţiuni nu sunt anvizajate, aliniindu-se poziţiei germane. S-a subliniat că eurobondurile, dacă vor fi, ar trebui să încununeze o fază avansată a guvernanţei economice în zona euro.
Tema emisiunii de euroobligaţiuni (eurobonduri)-hârtii de valoare care să fie emise în numele zonei euro (UM) şi garantate în nume comun, este proeminentă în dezbaterea privind criza din zona euro. Nu puţini susţin că asemenea obligaţiuni ar "sfârşi" atacurile speculative împotriva verigilor slabe din UM. Din debutul crizei s-a anticipat că, în zona euro, vor fi atacate în mod sistematic obligaţiuni cu rating mai slab, aşa cum erau atacate monedele ţărilor cu deficite externe mari înainte de introducerea euro (Paul de Grauwe). De aici ar rezulta nevoia unui "împrumutător de ultimă instanţă"/lender of last resort nu ca bancă centrală.
Sunt două viziuni concurente privind eurobondurile. Cea promovată de Berlin (susţinută de Olanda, Finlanda, Austria) consideră că eurobondurile nu se justifică (încă?), că ar mări hazardul moral prin slăbirea disciplinei bugetare; are în vedere şi o creştere a costului împrumuturilor pentru ţările creditoare, fiindcă ele ar asuma făţiş riscuri ale ţărilor cu probleme mari. Apare şi o problemă de legitimitate, întrucât o federalizare a politicii fiscal-bugetare (cu formarea unei "trezorerii" a UM) ar presupune modificarea de fond a Tratatului de la Lisabona, ca şi a altor acte constitutive ale Uniunii; ar trebui ca parlamente naţionale să ratifice aşa ceva - în Germania fiind implicată şi Curtea Constituţională care este ferm opusă transferurilor fiscale (aspectul de legitimitate este remarcat şi de Otmar Issing, fost economist-şef al BCE, Financial Times, 9 august, a.c). Unii (Daniel Gros de la CEPS şi Thomas Meyer) susţin crearea unui Fond Monetar European ca alternativă la eurobonduri.
Viziunea concurentă, sprijinită de oficiali ai Comisiei, Jean Claude Juncker, Mario Monti, Jean Pisani Ferry, Giulio Tremonti şi altii, pledează pentru emisiuni de eurobonduri acum. Se porneşte de la criza datoriilor suverane, care se împleteşte cu cea a sectorului bancar. Se ţine cont de nevoia de a gestiona o situaţie extraordinar de dificilă, care nu ar putea fi rezolvată prin mutări incrementale. Această situaţie îşi are originea, dincolo de imprudenţe bugetare ale unor state, în excese ale industriei financiare cu corespondent în supraîndatorarea sectorului privat. O pârtie s-a făcut prin obligaţiuni emise de Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF), care va deveni Mecanismul pentru Stabilitate Financiară (ESM), în cadrul asistenţei pentru Grecia, Irlanda şi Portugalia. Dar resursele ei sunt limitate la, practic, sub 300 miliarde euro.
Pasul către emisiuni de euroobligaţiuni ar fi radical, întrucât ar forţa ţările la adâncirea integrării economice, politice şi instituţionale; ar obliga şi la o reglementare şi supraveghere a sectoarelor bancare la nivelul Uniunii Monetare, cu cedare de prerogative naţionale.
O piaţă de eurobonduri ar fi adâncă rivalizând cu cea a obligaţiunilor americane ca dimensiune; aceasta ar face ca o creştere a costului împrumuturilor pentru creditori să fie insignifiantă, este de prezumat - mai ales că s-ar avansa mult pe calea completării politicii monetare cu un braţ fiscal. Jacob von Weiszacker (Bruegel) şi Jacques Delpla au propus ca ţările din UM să beneficieze de eurobonduri până la nivelul de 60% din PIB (limita impusă de Maastricht), restul fiind emisiuni naţionale, care să descurajeze îndatorarea naţională.
Apariţia EFSF este o modalitate de conciliere a celor două viziuni. EFSF (ESM) ar fi o agenţie de administrare de datorie publică la nivelul UM; ea poate mobiliza resurse pentru a ajuta ţările la ananghie şi are mandat de a face operaţiuni pe piaţa secundară. Dar volumul resurselor mobilizabile este insuficient dacă este nevoie să fie asistate Italia, Spania şi alte ţări (Belgia?). Şi procedurile de intervenţie sunt complicate. De aceea Banca Centrală Europeană (BCE) a fost obligată să intervină prin achiziţia, chiar directă, de obligaţiuni suverane. BCE a dovedit că este singura instituţie europeană care poate acţiona cu celeritate. BCE a asumat, de facto, sarcini fiscale în conditiile în care EFSF nu a putut să o facă în suficientă măsură, din varii motive; trăim ani de dominanţă fiscală asupra politicii monetare din cauza creşterii considerabile a datoriilor publice şi crizei datoriilor suverane. Această dominanţă fiscală l-a determinat pe J. Claude Trichet să deplângă inconsistenţe în politici bugetare în UE şi blocajul în luarea unor decizii la nivelul instituţiilor europene. Drept este însă că activitatea BCE este mai puţin supusă presiunilor naţionale faţă de dialogul la nivelul Consiliului şi în cadrul Parlamentului European.
Dacă introducerea de eurobonduri acum pare să nu fie posibilă politic, în schimb este necesar să fie mărit substanţial (cel puţin dublat) volumul de resurse mobilizabile de către EFSF. Sunt necesare măsuri care să calmeze pieţele şi cele de ordin incremental nu au eficacitate. Indiferent de calea urmată (eurobonduri; EFSF mărit), guvernanţa economică în UM (UE) trebuie să stimuleze creşterea economică în ţările cu mari probleme; fără creşterea economică nu se va putea asigura serviciul datoriilor, chiar dacă va avea loc o restructurare (ordonată) a lor. Sunt necesare instrumente de amortizare a şocurilor asimetrice la nivelul UE (cum au propus Sebastian Duillien şi alţii ca scheme de asigurare contra şomajului), ceea ce ar reclama o mărire a bugetului UE. BCE nu ar mai trebui să mărească dobânda de referinţă; misiunea ei principală acum trebuie să fie stabilitatea financiară (în plus, nu este exclus ca o inflaţie puţin mărită să fie utilă pentru corecţia dezechilibrelor, aşa cum arată Kenneth Rogoff pentru situaţia din SUA). Trebuie să se rezolve şi situaţia băncilor, în sarcina BCE fiind asigurarea de lichidităţi la nevoie.
Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au dreptate să spună că nu există formulă magică. Dar disciplinarea bugetară este insuficientă când criza are rădăcini în excese ale industriei financiare şi supraîndatorare a sectorului privat, într-o Uniune Monetară căreia îi lipsesc constructe de bază.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
