Opinie Daniel Dăianu: Lumea intrând în nou deceniu: „anomalii“ şi motive de îngândurare

3 ian 2011 Autor: Daniel Daianu

In debutul noului deceniu lumea dezvoltata este mai mult decat sever afectata de criza financiara si economica. Despre cauze ale crizei s-a vorbit deja mult. Merita sa staruim asupra unor date si aspecte care pot ajuta la deslusirea unor orizonturi de viitor.

Sunt "anomalii" in economia globala, care infirma precepte ale manualelor des folosite in universitati. Spre exemplu, economii puternice importa masiv capital acumuland datorii externe mari. In loc capitalul sa curga, de unde este abundent, spre economii mai putin afluente asistam la un circuit invers. SUA sunt caz notoriu in aceasta privinta. Ca economii emergente acumuleaza rezerve valutare ca tampon fata de socuri adverse este admisibil, dar situatia este curioasa intrucat ea exprima si cheltuieli excesive in economii avansate -unele dintre ele fiind supra-extinse economic si militar. O alta "anomalie" priveste nivelul datoriilor publice nete, care pentru lumea dezvoltata este estimat a fi ajuns la intre 70-80% din PIB (de la sub 50% in 2007); este un nivel considerabil superior celui din economiile emergente.

Unii ar spune ca nu este surprinzator tinand cont de toleranta diferita a pietelor financiare fata de indatorarea statelor. Pe de alta parte, criza actuala a marit copios datorii publice in Vestul industrializat si aceasta a adus in atentie spectrul unor falimente suverane. In mod traditional, esecuri suverane sunt intalnite in lumea subdezvoltata, in economii emergente. Ceea ce se intampla in acesti ani este o schimbare radicala, care va influenta mersul economiilor si nivelul dobanzilor pe pietele de credit internationale -intrucat nevoile de finantare sunt in crestere. Este de distins aici intre obligatiuni ce sunt cumparate preponderent de rezidenti ai unui stat si achizitii importante facute de non-rezidenti; expunerea fata de strainatate face o tara mai vulnerabila la nervozitatea pietelor financiare (ex: Japonia are o datorie publica foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este detinuta in proportie covarsitoare de localnici; Spania are o datorie in jur de 50% din PIB, dar mult din aceasta datorie este detinuta de non-rezidenti).

Tema de meditatie este impactul crizei asupra sistemelor financiare. Sisteme mai putin conectate, mai putin integrate financiar cu mediul extern, au avut mai putin de suferit. Intre economiile emergente China si India sunt exemple notabile prin politica lor pragmatica. O lectie a crizei este periculozitatea liberalizarii financiare premature, asa cum s-a produs in tari ce au intrat in UE (obligate fiind sa deschida contul de capital).

Tensiunea extraordinara din Uniunea Monetara arata ca, in aceasta zona, avem de-a face cu o criza a integrarii financiare de adancime, in conditii in care institutii si politici economice sunt inadecvate. De aceea in UE se cauta o reforma a guvernantei economice, ce nu se rezuma la controlul deficitelor fiscale. Criza financiara este si una a globalizarii, care si-a dovedit reversul in lipsa unor mecanisme si instrumente de guvernanta globala. Ce va reusi sa faca G20 in acest sens, cum va avea loc reforma arhitecturii internationale (a ceea ce a ramas din sistemul Bretton Woods) sunt de vazut.

Privind criza intermedierii financiare in economiile avansate sunt de semnalat si fenomene pe care, in mod obisnuit, le plasam in lumea subdezvoltata: "cautarea de rente"(rent-seeking), capturarea politicii publice de catre grupuri de interese, abuz grosolan de pozitie dominanta pe piata, etc. Si mai grav este ca industria bancara, in pofida reformelor initiate in UE si SUA, mentin practici care au produs incurcatura. Nu mai putin grav este ca interventia de salvare a unor segmente mari ale acestei industrii pare sa fi intarit captivitatea politicii publice, mai ales unde intalnim situatia de "too big to fail" (prea mare pentru a fi lasat sa esueze) ca si pe cea de "too big to save" (prea mare pentru posibilitatile unui stat de a ajuta). Sa evocam aici Irlanda, a carei economie a fost pusa pe butuci de supra-expansiunea unor grupuri bancare autohtone (ajutorul acordat Irlandei pentru salvarea de faliment fiind, in fapt, asistenta pentru ca statul irlandez sa preia pierderile sistemului bancar).

Preluarea, pe scara larga, la datoria publica a obligatiunilor unor entitati private a accentuat problema hazardului moral si a incetosat linia de demarcatie intre public si privat. O regula fundamentala a economiei de piata este ca cel care isi asuma riscuri sa beneficieze de fructele succesului si sa plateasca pentru esec. Salvarea unor entitati private, preponderent din industria financiara, s-a facut din ratiuni de risc sistemic.

Dar daca nu vor fi modificate compozitia si conduita acestei industrii, inclusiv prin spargerea unor grupuri mari si separarea operatiunilor de retail de cele de tip "investment banking", daca nu vor fi ingradite operatiunile speculative, vor fi perpetuate vicii ale actualului sistem.

Criza arata ca, la mare ananghie, statele recurg la mijloace neortodoxe, indiferent de nivel de dezvoltare si constructie institutionala. "Consensul washingtonian" incrimina, printre altele, tiparirea de bani de catre banci centrale pentru a finanta deficite bugetare, o practica des intalnita in America Latina in deceniile trecute si in tari post-comuniste. Vedem cum, in anii ultimi, Fed-ul in SUA, Banca Angliei si, chiar daca mai voalat, Banca Centrala Europeana, au recurs la tiparnita de bani. Nu cred ca a existat alternativa la preluarea de catre banci centrale a unor sarcini fiscale pentru a evita prabusirea sistemului bancar, dar faptul este de consemnat ca atare. Oricum, cresterea exploziva a unor datorii publice nu a putut fi ocolita.

Ascensiunea unor economii emergente este ilustrata de date privind sistemele educationale si cheltuieli pentru cercetare si dezvoltare tehnologica. Un studiu recent al OCDE arata ca nu putine tari asiatice depasesc tari europene si SUA in domeniul educatiei copiilor/tinerilor. Aceasta dinamica este de relationat cu prezenta in reviste de stiinta, de cercetare fundamentala si aplicata. Nu intamplator, in SUA s-a format un comitet national pentru competitivitate, condus de laureatul premului Nobel pentru economie Michael Spence. Europa 2020, ce este o resuscitare a Agendei Lisabona, exprima preocuparea acuta fata de schimbari de avantaje competitive in spatiul global. Nesansa europenilor este ca procese de divergenta in UE se amplifica si unele economii pot intra intr-o dinamica a cercurilor vicioase; se poate chiar ajunge la o "japonizare", care sa insemne o stagnare de lunga durata din cauza indatorarii publice in crestere puternica si impotentei politicii monetare (nici SUA nu este in afara unui asemenea pericol).

Problematica economica isi are corespondenta in dinamici sociale, care au reflexe politice. Ingrijoratoare sunt fenomene de accentuare a erodarii clasei mijlocii in economii avansate, pe fondul necesitatii de consolidare fiscala, a reformei statului asistential. Este de observat ca tendinta de erodare precede criza actuala. Paul Samuelson, in 1996 (in Journal of Economic Perspectives) a subliniat jocuri cu suma nula in economia globala, care dezavantajeaza economiile avansate cand acestea nu se pot adapta rapid. Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei in timpul administratiei a doua a lui Bill Clinton si apoi consilier economic al lui Barack Obama, a remarcat si el erodarea clasei mijlocii in SUA ca urmare a ascensiunii unor economii emergente.

Si in Europa s-a observat acest fenomen, care, partial, explica reticenta fata de o piata a muncii fara restrictii (sa ne amintim directiva Boelkenstein). Criza accentueaza aceasta stare si stimuleaza dezbaterea privind statul social. Reforma statului asistential este pe agenda politicilor publice in Europa de mult timp, din motive de ordin demografic, social si economic. Dar criza, prin impovararea bugetelor publice, obliga la masuri de corectie foarte dureroase, in conditii vitrege pentru cetateni. Nu impartasesc teza ca statul social trebuie demantelat; nici nu cred ca este posibil asa ceva daca vrem sa evitam dezordine si convulsii sociale care pot pune in primejdie insasi functionarea democratiei liberale. Deoarece, cand ceea ce francezii numesc "les exclus" (exclusii) isi ingroasa numarul, lucrurile pot scapa de sub control.

Dar este nevoie, in mod cert ,de o reforma a statului, care sa fie degrevat de obligatii in exces (cauzate de pervertirea si abuzarea sistemului) si este nevoie de o responsabilizare a mediului de afaceri. Etica corporatista nu mai trebuie sa fie un simplu slogan daca dorim ca Europa si nu numai ea sa reziste in competitia globala. Este de urmarit ce se va intampla cu ideile "Big Society" in Marea Britanie, care, prin denumire, amintesc de viziunea lui "The Great Society" in SUA, de acum cateva decenii. O diferenta esentiala fiind ca prima urmareste o responsabilizare a cetateanului, cresterea eficientei statului, o alta atitudine din partea mediului corporatist, in timp ce in America de atunci se dorea o emancipare sociala prin programe guvernamentale. Aceste idei par sa fie inrudite si cu teze comunitariste.

Frustrarea cetatenilor fata de imputinarea resurselor statului in a livra bunuri publice si fata de lipsa de fairplay in lumea afacerilor poate conduce la reactii extremiste, la cresterea xenofobiei, intolerantei fata de minoritati. A se vedea adancirea unor evolutii politice in tari ce erau cunoscute pentru toleranta (Danemarca, Olanda, Suedia, etc), dar si reconfigurari ale hartii politice, precum aparitia lui "Tea Party" in SUA si formule guvernamentale atipice (in Marea Britanie); sau adversitate fata de institutii publice, ca de pilda ideea renuntarii la banca centrala (Fed) in SUA, care este sever blamata de unii pentru injectiile masive de lichiditate in economie. J.P.Morgan, dupa criza mare din 1907, a gandit ca este nevoie de o banca de emisiune pentru a stavili un run pe banci. Vedem cum, la putin peste un secol de atunci, este negata, de catre unii, utilitatea unei asemenea institutii, in timp ce altii cer revenirea la etalonul aur (ambele idei mi se par nastrusnice).

Nemultumirea cetatenilor poate accentua polarizarea politica. Secolul XX a fost unul al "extremelor" (Eric Hobsbawm); parafrazandu-l, acest nou deceniu pare sa fie definit de rigidizarea unor poli cu greutate in politica, ceea ce amputeaza sanse ale dialogului, compromisurilor, atat de necesare intr-o democratie. Poate ca aceasta este o consecinta inevitabila a cresterii incertitudinii, instabilitatii, pierderii de repere morale.

Provocarea pentru Europa, SUA, este amplificata de contextul international. Cand JJ.Servan Schreiber a scris "Sfidarea americana" (Le Defi Americain",1969), el avea in minte debilitatea companiilor din UE fata de multinationale americane. Ezra Vogel examinand "Superstatul japonez" a aratat cu degetul spre Asia, dar vedea economia nipona ca o exceptie ce intareste regula. Mai tarziu, Michel Albert, imediat dupa caderea Zidului Berlinului, contrapunea modelul continental celui american (anglo-saxon) si economiei japoneze. Dar logica competitiei era, esentialmente, inauntrul lumii occidentale.

Cresterea economica a Chinei, a Indiei in ultimul deceniu, prin reforme economice in spiritul pietei dar imbibate de pragmatism (respingand clisee, fundamentalisme), chiar daca insotita de mari inegalitati sociale, a schimbat echilibre de putere si reguli ale jocului in spatiul global. Aceasta rebalansare de pozitii ingreuneaza enorm ajustarile pe care trebuie sa le faca tarile europene, SUA.

Atacul terorist din 11 septembrie 2001 a obligat SUA, ca societatea deschisa, la reconsiderari, la "intoarceri catre sine", la metode sui generis pentru a mobiliza resurse si monitoriza pericole (ca intr-o economie agresata militar). Scurgerile de informatii "Wikileaks" pot fi citite intr-o grila analoga cand vedem reactii ale unor guverne, mai ales in conditii economice foarte dificile. Securitatea nationala, care nu poate fi asigurata fara potenta economica (industriala si tehnologica) a incurajat accente protectioniste peste tot in lumea industrializata --inca dinainte de criza. Opinia mea este ca presiuni concurentiale si alte amenintati vor stimula asemenea accente in UE si SUA -chiar daca in Europa se va cauta armonizarea lor cu regulile pietei unice (vezi raportul lui Mario Monti pentru presedintele Comisiei Europene).

In contextul schitat mai sus, este posibil sa traim resuscitarea unor structuri ale statului corporatist. Experienta Germaniei in absorbtia socului reunificarii si, in deceniul trecut, ajustarea la presiunile concurentei globale sunt sugestive. Aici putem vorbi despre relatia intre stat si cercuri de afaceri, intre acestea din urma si sindicate, intre stat si sindicate, societatea civila. Este insa experienta germana repetabila in zone europene sub-performante? Aceasta intrebare are sens daca ne gandim la complexitatea (economica, sociala, politica, culturala, afectiva) a unei societati --fiindca pot exista structuri corporatiste mai mult sau mai putin fecunde. Ce se poate inventa la nivel de politici UE pentru a suplini sub-performanta unor tari din Uniune? Mai multe viteze in UE pot opera, chiar daca produc tensiuni, dar in UME ele pot fi fatale. Proiectul UE are o dimensiune politica esentiala, care inseamna si o Germanie mai solidara cu restul Uniunii. Cum va concilia Berlin-ul statutul sau in UE, cu presiuni interne si cu cele din afara Europei (de natura economica), este o variabila cheie pe continentul nostru.

Nu in ultima instanta este de meditat asupra a ceea ce The Economist numea "redistributia sperantei" pe mapamond (18 dec.2010, p.13). Cand o societate isi pierde increderea de sine, cand speranta se ofileste, cand se mareste distanta intre cei care conduc ("elite") si cetateanul obisnuit, este tot mai greu de redresat o stare ce se complica. Sindromul spenglerian a fost invalidat de o buna parte a secolului XX si caderea comunismului a confirmat pe Daniel Bell (rationalismul societatii industriale, al democratieie liberale), Raymond Aron si altii. Dar Francis Fukuyama a supersimplificat istoria.

Criza de acum, din Europa si SUA, pune in discutie temeiuri presupuse a asigura Europei si SUA vigoare economica in deceniile ce vin. Demografia si dinamici economice (tehnologice) ce multipolarizeaza spatiul global indica un viitor incert. Societati "hedonizate", fie ele avansate economic si tehnologic, au dificultati in a face fata unor economii emergente care au trecut de la imitare in productie la inovatie, inventie, care manifesta vitalitate si vor sa ajunga in frunte. UE denota varietate semnificativa, cel mai bine ilustrata de diferente intre flancul ei nordic si cel sudic.

Dar Uniunea, ca ansamblu, are pierdere de viteza, slabiciuni, ce nu au origine conjuncturala. Un raspuns pozitiv la provocari reclama viziune si conducere politica ferma, mobilizare de resurse, coeziune sociala si salturi de competitivitate (care implica excelenta in educatia de masa si in cea de varf). Adaug aici si nevoia de regasire a unor valori morale. Van Rompuy a fost criticat cand a vorbit cu franchete despre amenintari mari pentru Uniune. Dar el nu a exagerat. In fapt, mesajul cheie al raportului grupului de intelepti condus de Felipe Gonzales a punctat in aceeasi directie.

Romania paseste in noul deceniu cu un buchet de probleme structurale specifice: o 'chestiune rurala" pastrata de mai bine de un secol, un dezechilibru fara egal (in Europa) intre populatia ocupata si cea de pensionari, o infrastructura subdezvoltata, coruptie endemica si stat ineficient (exprimat si de nivelul f.scazut al veniturilor fiscale), autismul unei parti extinse a clasei politice fata de problemele europene si cele legate de modernizarea tarii, etc. Romanii descopera pe zi ce trece ca UE nu poate fi o deus ex machina, ca tara nu poate fi pusa pe pilot automat prin institutii europene, ca UE, insasi, are imperfectiuni majore, ca lumea nu incepe si sfarseste la portile Uniunii.