Opinie Daniel Dăianu - Relaţia cu FMI: oferă Ungaria o pildă?

15 aug 2010 Autor: Daniel Daianu

Guvernul condus de Viktor Orban a sistat aranjamentul Ungariei cu FMI, motivul invocat fiind că nu ar fi necesare noi măsuri de austeritate, ca ţinta de deficit bugetar pentru 2010 ar putea fi atinsă prin mijloace ca taxa pe profituri ale băncilor (ca substitut la măsuri de ordin structural).
Această decizie nu a deteriorat, cel puţin până acum, perspectiva de a emite obligaţiuni suverane. Unii analişti străini şi de acasă au remarcat, în acelaşi timp, că menţinerea aranjamentului României cu finanţatorii internaţionali publici nu a fost însoţită de o ameliorare a percepţiei pe pieţele de credit. Unele voci spun că merită să fie examinată alternativa renunţării la acordul cu FMI şi UE.
Se cuvine să avem în vedere câteva aspecte atunci când judecăm relaţia României cu finanţatorii externi în comparaţie cu situaţia Ungariei. Ambele ţări se confruntau la sfârşitul lui 2008/debutul lui 2009 cu o acută criză de lichiditate pe fondul crizei financiare --ce ingheţase pieţele de credit. Ungaria, de altfel, chiar eşuase cu o emisiune de obligaţiuni de stat.
Criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţa, de încetare de plăţi. Firesc apare întrebarea de ce acest risc pentru România, care avea la acel moment o datorie publică totală sub 20% din PIB (în vreme ce Ungaria avea o datorie publică de peste 70% din PIB).
Un răspuns este dat de îndatorarea masivă pe termen scurt a sectorului privat care, precum în criza asiatică de acum 12-13 ani, a creat un risc sistemic pentru sistemul financiar, pentru economia românească.
Căderea economică din 2009 a accentuat mult deficitul bugetar al României -deficitul structural (ce exclude efecte ce ţin de ciclul economic) ajungând la peste 7% din PIB. A apărut astfel o mare problemă în finanţarea deficitului bugetar, care s-a făcut (anul trecut) prevalent din surse interne, de către bănci ce operează în România. Această finanţare a implicat scăderea rezervelor minime obligatorii, ceea ce a reclamat atragere de resurse (prin imprumut extern) pentru refacerea rezervelor BNR.
Deşi Ungaria are o datorie publică considerabil mai mare celei a României, ea a revenit pe pieţele internaţionale de credit mai uşor din raţiuni nu de subestimat:
a/ are un deficit bugetar structural inferior celui de la noi;
b/ deşi serviciul datoriei publice este important, relaţia între încasările şi cheltuielile bugetului public este mult mai bună decât la noi;
c/ nivelul încasărilor bugetare a fost în Ungaria constant peste 42% din PIB între 2004-2009 (faţă de 31-32% la noi), ceea ce oferă un mai mare spaţiu de manevră;
d/ nivelul de dezvoltare al ţării, care face ca veniturile cetăţenilor din muncă să fie, în medie, aproape dublul celor de la noi;
e/ balanţa comercială este echilibrată, ceea ce s-a reflectat de-a lungul anilor într-un deficit de cont curent sensibil sub două cifre - acest echilibru comercial nu pune presiune pe echilibrele interne prin filiera externă. Aici putem constata că modelul de creştere din ţara vecină a beneficiat de o mai bună înserare în reţelele industriale occidentale;
f/ o mai bună absorbţie a fondurilor europene;
g/ Ungaria nu se bizuie atât de mult pe trimiteri de bani acasă în finanţarea balanţei de plăţi.
Ajustarea fiscală între 2006-2009, de mare anvergură, făcută cu conivenţa opoziţiei de la acea vreme, de guvernul condus de Gordon Bajnai a dus deficitul bugetar de la peste 9% la sub 4% din PIB.
Deci guvernul Orban s-a confruntat cu o situaţie care, deşi încă foarte dificilă, ar fi fost copleşitoare dacă predecesorul său ar fi lâncezit în consolidarea fiscală din motive electorale. De aici, cred eu, decurge îndrăzneala lui Orban de a întrerupe aranjamentul cu FMI mizând pe emisuni de obligaţiuni.
Guvernul actual de la Budapesta beneficiază de o credibilitate ce îşi are originea în programul de ajustare fiscală început în 2007. Fiindcă una este să finanţezi un deficit bugetar de cca 4% şi altceva un deficit ce depăşeşte 7% din PIB (situaţia de la noi).
Drept este că Ungaria a mai trecut printr-un program foarte sever de corecţie a deficitului bugetar, în deceniul trecut. Atunci, ministrul de finanţe Lajos Bokros a întreprins ceva similar cu programul guvernului Bajnai.
Şi totuşi, la peste un deceniu Ungaria a reîntrat în chingile nevoii de consolidare fiscală.
Janos Kornai are se pare dreptate când spune că cele mai multe ţări post-comuniste au "sisteme asistenţiale premature" (premature welfare systems), care trăiesc peste posibilităţi.
Dar nu este mai puţin de semnalat că în Ungaria s-au comis erori majore de politică economică (ca la noi de altfel...) în anii din urmă, că s-a minţit, că s-a încercat câştigarea de alegeri cu pomeni electorale. Aceasta a recunoscut chiar fostul premier Gurcsany. Una peste alta însă, Gordon Bajnai a adoptat măsuri de corecţie serioase, care au permis Ungariei revenirea pe pieţele financiare cu emisiuni de obligaţiuni.
Iar aceste corecţii s-au efectuat într-un mediu extern potrivnic (din cauza crizei financiare), faţă de contextul internaţional de acum 10-15 ani. Însă situaţia finanţării deficitului bugetului public rămâne fragilă având în vedere dimensiunea datoriei publice, dobânzile pe pieţele de credit şi, mai ales, perspectiva de creştere economică.
Ca principiu, dacă, odată revenită, creşterea economică nu va avea o rată superioară nivelului dobânzilor plătite în contul datoriei publice problemele se vor agrava -pentru Ungaria, România şi alte ţări. De aceea este necesară consolidarea fiscală, dar cum o faci contează. Este nevoie totodată de reforme structurale şi absorbţie masivă de fonduri europene, care să favorizeze creşterea economică.
România are nevoie de corecţii majore în cheltuielile publice, de reforme structurale, care să aducă deficitul la un nivel de sub 4% în câţiva ani.
Este de reţinut că dacă în anii trecuţi peste 80% din deficitul de cont curent era deţinut de sectorul neguvernamental din 2009 situaţia este completamente schimbată: în 2009 deficitul de cont curent a fost inferior deficitului bugetului public.
Această inversare exprimă implozia producţiei interne ca urmare a lipsei de finanţare fiind vorba aici de o ajustare forţată. Fără posibilitatea de a finanţa deficitul bugetar în 2009 scăderea producţiei în România ar fi fost bine peste două cifre.
Sunt posibile corecţii bugetare şi reforme structurale la noi fără asistenţă externă? La această întrebare trebuie să răspundă cei care pledează pentru denunţarea acordului cu FMI, UE şi Banca Mondială.
În acest context trebuie să reliefăm importanţa strategică a absorbţiei fondurilor europene, ca mijloc de atenuare a durerilor ce însoţesc consolidarea fiscală.
Totodată, trebuie să discutam despre nevoia de politică industrială, pe fondul regândirii modelului de creştere economică. În România trebuie să stimulăm economisirea internă pentru a investi mai mult din resurse proprii.
Teza că nu ne putem dezvolta fără import masiv de capital, este unilaterală; ea neglijează experienţa istorică în diverse regiuni ale lumii, ascensiunea unor economii emergente care învăţând din eşecul deschiderii premature a contului de capital (cu riscul instabilităţii financiare), au câştigat lupta cu subdezvoltarea prin încurajarea economisirii interne, susţinerea capitalului autohton.
Cât de posibilă este o schimbare de strategie economică în condiţiile apartenenţei la UE este o întrebare legitimă, dar a nu privi spre toate azimuturile, a nu învăţa din erori ne condamnă la un statut periferic.
Ultime analize ale FMI ca şi un raport Bruegel-IWWA (ce va fi dat publicităţii curând) sunt de consultat în acest sens.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe