Mult disputata ieşire din recesiune - ce urmează a ficonfirmată oficial în câteva zile - a coincis cu informaţiisporadice care conturează însă o tendinţă îngrijorătoare: mariinvestitori străini fie au confirmat decizia, fie şi-au anunţatintenţia în ultimele zile de a părăsi România! ING Servicii, RBSBank, Nokia, banca MKB, Volksbank şi, mai deunăzi voalat Orange. Latoate aceste anunţuri oficiale pot adăuga confirmări care mi-auparvenit în ultimele săptămâni din dialogul direct cu câţivainvestitori străini de mare calitate: pleacă sau se gândesc foarteserios să o facă!
Prima explicaţie pe care am primit-o chiar din gura unorposibili "fugari" este şi cea mai îngrijorătoare: după 21 de ani deeconomie liberă şi aproape 3 ani de criză, Romania se adânceşte încorupţie şi clientelism - cel puţin aşa percep situaţiaimpricinaţii. Companii străine mari se plâng că nu au acces corectla contracte cu statul român şi că întregi sectoare cheie aleeconomiei - cum ar fi infrastructura - par să fie rezervate altorjucători, pe criterii cel puţin stranii. Procesele de avizare şiautorizare durează din ce în ce mai mult, reglementarea estepercepută ca inechitabilă şi impredictibilă, justiţia e lentă şilipsită de credibilitate. Recenta decizie a ANAF de a evidenţia înstrategia fiscală o sumă consistentă provenită din "controale maidese" la companii nu face decât să amplifice temerile referitoarela amenzi prestabilite şi inspecţii la comandă.
Pe scurt, întregul ecosistem politico-social românesc e văzut cafiind tot mai puţin prietenos cu capitalul străin. Slaba consolarefaptul că recrudescenţa corupţiei şi clientelismului pare să fie unfenomen care acoperă treptat întreaga Europă Răsăriteană, aşa cumconstată recent un comentariu în "The Economist". La doar douădecenii de la eliberarea de comunism, o întreagă regiune riscă săeşueze lamentabil în instituirea unui cadru economic şi juridiccorect, valoare-cheie într-o democraţie funcţională.
A doua piatră de moară de gâtul capitalului străin o reprezintăstarea catastrofală a infrastructurii, atât a celei de transport,cât şi a celei energetice, spitaliceşti ori educaţionale.Realitatea este că, în condiţiile contracţiei marjelor de profitinerente în criză, costurile comparativ mai mari datorate exclusivinfrastructurii jalnice din România le fac pe marile companii să neocolească sau să-şi relocheze producţia. A făcut-o deja Mercedesoptând pentru Ungaria, o face implicit Ford ţinând producţia laminim, ne ameninţă timid că o va face în curând Renault.
Cel de-al treilea argument care se invocă, atât public, cât şiîn discuţii private, ţine de reconfigurarea priorităţilorstrategice ale multinaţionalelor, de repoziţionareacapitalurilor în contextul noii geografii investiţionalemondiale, în care Asia devine principalul magnet, iar bătrânaEuropa e tot mai puţin atractivă. De aici derivă graba cu care totmai multe consilii de administraţie instructează manageriimultinaţionalelor să-şi închidă operaţiunile din ţări unde fiepierd bani, fie nu câştigă semnificativ şi unde perspectivele de aface curând business de anvergură sunt neglijabile.
Din nefericire, în toate analizele, România are garantatepoziţii de top pe listele de tăieri imediate ale marilor companiitransnaţionale: suntem o economie mică, săracă, preponderentrurală, care în cel mai fericit caz va creşte marginal în următoriiani. Unde nu sunt bani, nu se pot face bani - e regula de aur ainvestitorilor strategici, iar costul de oportunitate la nivelglobal a devenit criteriul determinant în decizia de alocare abanilor.
Mai mult, în pofida multiplelor avantaje care decurg dinapartenenţa noastră la UE, a fi ţară europeană astăzi nu e foarteexcitant pentru investitorii de calibru: conceptul de"Europa-muzeu" e tot mai des întâlnit în glumele comunităţii deafaceri internaţionale. Între dimensiunea demografică vibrantăa Asiei ori Americii Latine şi stagnarea unei Europe stafiditediscrepanţele au devenit cosmice: numai în Beijing se vând maimulte maşini noi într-o lună decât se înmatriculează în toatăRomânia într-un an. În fiecare zi pleacă din economiile dezvoltatecătre cele emergente circa 2 miliarde de dolari; aproape nimic nuse parchează în România şi foarte puţin în Europa de Est. În plus,pentru multe subsidiare străine prezente în România, perspectivaunor ani buni de creştere economică neglijabilă face atractivădecizia retragerii imediate şi a realocării capitalului cătregeografii mult mai ofertante investiţional.
În fine, în cazul investitorilor proveniţi din ţări lovitedramatic de crizele suverane (Grecia, Irlanda, Portugalia) sau carese confruntă cu mari deficite publice ori cu şomaj galopantacasă, retragerea din pieţele mici, fără perspective - aşa cum eRomânia - este, în opinia mea, doar o chestiune de timp, deciziilestrategice au fost probabil deja luate. De-acum multe companii marise preocupă doar să ambaleze corect politic şi mediatic asemeneadecizii ori îşi caută ieşiri cât mai onorabile din piaţă.
Dacă tendinţa retragerii capitalului străin serios din Româniase va confirma, e foarte probabil ca România să revină la un modelde capitalism pe care l-a exersat la începutul anilor "90: unamestec de oameni de afaceri români care vor profita de aceastăoportunitate nesperată şi de investitori de rangul doi dingeografii ceva mai exotice decât UE sau SUA, cu toţii fructificândo atitudine mult mai "flexibilă" faţă de lege şi un"pragmatism" mai accentuat al modului de a face afaceri pe planlocal. Care vor fi efectele unei astfel de schimbări structuralea ţesutului economic românesc e o chestiune asupra căreiamerită reflectat.
Doru Lionăchescu este preşedintele Casei de InvestiţiiCapital Partners
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
