Primul studiu făcut de John Ward în 1987 cu privire la continuitatea în domeniul afacerilor de familie, rămâne unul de referinţă în domeniu. Autorul a concluzionat pe baza unor analize şi statistici amănunţite, că afacerile de familie au o rată de supravieţuire care poate părea dezamăgitoare: 30% dintre acestea ajung în mâinile celei de-a doua generaţii în cadrul familiei, 13% trec la a treia generaţie şi numai 3% trec dincolo de aceasta. La o primă vedere, asta ar însemna ca averea făcută de prima generaţie este risipită fie de către aceasta, fie de următoarele două generaţii. După care, ciclul vieţii economice ar trebui să se reia.
Lipsa unei viziuni pe termen lung, dorinţa de a păstra un anumit status-quo, problemele personale, promovarea la conducerea afacerii a unor membrii ai familiei pe criterii emoţionale în detrimentul meritocraţiei, inexistenţa sau ineficienţa unui plan de succesiune, reprezintă doar câteva dintre motivele care conduc la eşecul afacerilor de familie şi confirmă implacabilul raport 30/13/3.
O analiză mai recentă a unui grup de trei experţi în domeniul afacerilor de familie, Thomas Markus Zellweger, Robert S. Nason si Mattias Nordquist, publicată în anul 2012, încearcă să pună lucrurile într-o lumină mai optimistă. Fără să conteste munca lui Ward, noul studiu atrage atenţia asupra faptului că raportul 30/13/3 este valabil în egală măsură şi business-urilor care nu intră în categoria afacerilor de familie, cum ar fi companiile listate.
Totodată, acesta atrage atenţia că, în foarte multe situaţii, afacerea de familie nu înseamnă o singură firmă, ci mai multe, cu obiecte de activitate diferite, pornite de acelaşi membru al familiei sau de mai mulţi, firme care fac parte dintr-un portofoliu care definesc un antreprenor în serie sau o familie de antreprenori.
Mai mult, pe parcursul vieţii active a unui om de afaceri, operaţiunile lui intră în procese de fuziune prin care, în vederea consolidării, unele firme dispar înghiţite de altele (controlate sau nu de aceeaşi persoană sau de un alt membru al familie), au loc vânzări de companii sau de linii de activitate prin care proprietarul decide să ”marcheze un profit”, sau e nevoie să se ajungă chiar la închideri de firme. Sumele obţinute din astfel de tranzacţii sunt de cele mai multe ori folosite pentru a porni afaceri noi sau pentru a le dezvolta pe celelalte, deja existente în patrimoniul antreprenorului.
Astfel de ”mutări” nu trebuie să fie văzute ca fiind eşecuri, ci dimpotrivă, succese în procesul de continuitate a afacerilor controlate de familie. Mai mult, este subliniat faptul că un insucces anterior într-o tentativă antreprenorială poate avea un impact pozitiv asupra încercărilor antreprenoriale viitoare. Focusul este, aşadar, mutat de pe firmă, pe familie, iar studiul urmăreşte să analizeze în ce măsură avem de-a face în cadrul familiei cu un spirit antreprenorial care se transferă la generaţiile următoare (”Transgenerational Entrepreneurship”), i.e. cu o orientare antreprenorială a familiei (”Family Entrepreneurial Orientation”).
Concluzia care se trage este că măsurarea succesului în cazul unei afaceri de familie este un proces complex şi cel mai important element rămâne iniţiativa antreprenorială şi dorinţa de a crea plus-valoare într-un cadru pe care antreprenorul îl defineşte şi nu continuitatea ca atare a unei firme sau a alteia cu acţionari din cadrul aceleiaşi familii.
Revenind la realităţile româneşti, încercăm să vedem în ce măsură rezultatele studiilor amintite mai sus sunt aplicabile sau nu afacerilor de familie dezvoltate la noi. Având în vedere că primele companii private au început să se înfiinţeze în România abia în ianuarie 1990, este imposibil de verificat aplicabilitatea raportului 30/13/3, rezultat din analiza lui Ward, cele mai vechi afaceri de familie de la noi fiind abia la momentul în care se încearcă predarea ştafetei către cea de-a doua generaţie. Remarcăm, totuşi, faptul că, uşor-uşor, antreprenorii români încep să înţeleagă gravitatea problemelor legate de succesiune şi tot mai mulţi dintre ei încep să ceară ajutor de specialitate.
Pe de altă parte, se observă, însă, o intensificare a ideii de antreprenoriat şi liberă inţiativă, pornind de la tinerii absolvenţi de universitate care, în număr tot mai mare, îşi încearcă norocul pe cont propriu, până la oameni de afaceri experimentaţi care au dezvoltat business-uri sănătoase de-a lungul anilor şi pe care nu ezită să le cedeze atunci când cumpărătorul potrivit oferă preţul corect. Ocazie cu care, cei mai mulţi dintre ei pornesc la drum în alte afaceri, de multe ori implicând şi generaţia următoare.
O altă tendinţă care se întâlneşte tot mai des în rândul antreprenoriatului românesc de top constă în listarea la bursă a companiilor deţinute de aceştia. Şi nu vorbim doar de Bursa de la Bucureşti, ci şi de listări pe burse internaţionale, cu greutate în lumea finanţelor mondiale.
Confirmarea faptului că vorbim despre o tendinţă şi nu de cazuri izolate vine din interacţiunea pe care noi la EY o avem în mod continuu cu antreprenorii, atât în activitatea curentă, cât şi în cadrul programului ”Antreprenorul Anului”, ce face parte dintr-una din cele mai prestigioase competiţii de antreprenoriat la nivel internaţional şi care se încheie în fiecare an în luna iunie cu finala mondială care are loc la Monte Carlo. Iar câştigătorii din ultimii ani în România ai concursului, pe lângă faptul că ne-au reprezentat la cel mai înalt nivel, reprezintă nişte modele de succes care se încadrează perfect în tendinţele internaţionale menţionate mai sus.
Închei concluzionând că la aproape treizeci de ani de la schimbarea de sistem, România începe să aibă o bază economică solidă, constând în afaceri în creştere clădite pe un spirit antreprenorial care, cu siguranţă, va ”contamina” şi generaţiile următoare.
Autor: Gabriel Sincu, Associate Partener în cadrul Departamentului de Asistenţă Fiscală şi Juridică, EY România
