În ultimii 20 de ani am susţinut că intervenţiile statului în economie au fost cauza celor mai multe probleme economice cu care ne-am confruntat. De fiecare dată m-am referit la România, care a abuzat de intervenţionismul statal în toate privinţele, de la operaţiuni de salvare a unor companii la supra-reglementare. Dar, în ultimii ani, când au fost confruntate cu alegerea de a asista companii mari sau de a risca consecinţe economice negative, chiar şi statele capitaliste cu economii dezvoltate pe care le-am luat ca exemplu de urmat au ales, aproape de fiecare dată, în mod regretabil, să intervină. Aşa cum în România intervenţia masivă a statului a fost cauza profundă a problemelor economice pe termen lung, tot aşa ea va fi cauza problemelor economice şi în economiile la care ne-am uitat cu admiraţie.
În România au fost câteva decizii cheie care ne-au plasat în urma altor state. Liberalizarea prea lentă a preţurilor şi a pieţelor a întârziat mai mult ca în alte ţări din regiune alocarea eficientă a resurselor. Selectarea unor intreprinderi şi punerea lor în administrarea Agenţiei de Restructurare în perioada 1993-1996 a conservat vechile structuri de producţie irosind bani publici. Amânarea unor privatizări ne-a costat enorm. Mulţi oameni nu şi-au căutat locuri de muncă atunci când aveau vârsta, energia şi creativitatea care le măreau şansele de a le găsi, înşelaţi de iluzia că statul va salva întreprinderile cu probleme. Pe care, în final, statul nu le-a putut salva. În retrospectivă, oamenii încep să înţeleagă cum intervenţiile statului le-au redus şansele de a fi prosperi, făcându-i dependenţi de ajutoare sociale nesustenabile. În lumina crizei, unii încep să înţeleagă că prin unele alocaţii, guvernele i-au plătit să nu muncească. Prin intervenţiile sale, statul a creat iluzia că îşi protejează economic cetăţenii. În fapt, intervanţiile au contribuit la scăderea nivelului de trai.
Acest scenariu s-ar putea repeta în ţările dezvoltate care au ales să intervină în economie în ultimii ani. Noi, cei din fostele ţări socialiste ne-am fi aşteptat ca statele cu economii dezvoltate, care ne-au predat lecţiile economiei de piaţă, să nu extindă asistenţa finaciară dincolo de entităţile prea mari pentru a putea fi lăsate să eşueze. Dar se pare că între guverne şi cetăţenii săi există o relaţie specială care favorizează intervenţia pe scară mai mare. Această legătură specială nu a existat înainte ca viziunea keynes-istă despre rolul statului în economie să apară, să creeze anticipaţii privind intervenţia şi să ghideze acţiunea în perioadele cu probleme. Ca urmare, există oricând un premiu pe care publicul îl dă decidenţilor de politică economică dacă aceştia acţionează, chiar dacă inacţiunea nu ar fi urmată de consecinţe negative. Mai mult, unele consecinţe negative ale acţiunii, cum ar fi hazardul moral, nu sunt de obicei sancţionate de public şi de pieţele private. În schimb, ocara publică şi sancţiunile ar fi mari în cazul în care lipsa de acţiune ar fi urmată de consecinţe negative. Din acest echilibru rezultă întotdeauna o maximizare a asistenţei/intervenţiei pe termen scurt în dauna prosperităţii pe termen lung.
Mai mult, încă de la începutul crizei în iulie 2007, guvernele au fost sub presiunea de a oferi garanţii publicului nu numai împotriva riscurilor cu probabilitate mare, ceea ce este normal, dar şi împotriva oricărui risc conceptual posibil în sectorul bancar. Aceasta înseamnă constituirea de stocuri de capital care ar fi folosite foarte rar, doar atunci când o criză ar izbucni din nou. Alan Greenspan are dreptate când spune, în articolul său din Finacial Times din 27 iulie, că aceste resurse financiare vor fi imobilizate 50 sau 100 de ani, până la apariţia unei noi crize majore, astfel ducând la reducerea nivelului de trai. Şi, într-adevăr, costurile stocurilor de capitaluri în exces ar putea fi mai mari decât costul intervenţiilor în cazul materializării riscului apariţiei crizei.
Dar guvernul nu-şi poate permite să nu satisfacă aşteptările privind protecţia împotriva oricărui risc conceptual posibil în sectorul bancar. Dacă probabilitatea redusă ca o criză să reapară curând se materializează şi cererea pentru protecţie nu a fost satisfăcută, publicul va sancţiona guvernul.
Acest caz arată că guvernele se află într-o capcană a anticipaţiilor. Capcana constă într-un echilibru în care autorităţile salvează entităţile financiare (şi nu numai) pentru că, datorită culturii etatiste, publicul (i) se aşteaptă ca statul să intervină prin salvări şi oferirea de garanţii în momente dificile şi (ii) sancţionează inacţiunea, adică eşecul de a satisface aşteptările. În această viziune, publicul nu mai are doar rolul de a răsplăti acţiunea iniţiată de guvern sau de a sancţiona decizia acestuia de a nu acţiona. Publicul sancţionează nesatisfacerea de către guvern a cerinţelor sale, chiar dacă acestea sunt în contradicţie cu creşterea pe termen lung a nivelului de trai. În cazul protecţiei împotriva tuturor riscurilor financiare care pot fi concepute, nimeni altcineva decât pieţele private şi reglementatorii au cerut creşterea stocurilor de capital pentru a sprijini pasivele băncilor. Decidenţii de politică au trebuit să satisfacă această cerere chiar dacă, pe termen lung, preţul plătit va fi reducerea nivelului de trai.
Lumea a fost prima oară într-o astfel de capcană după Marea Depresie, când, datorită concepţiei keynes-iste privind rolul statului, s-a considerat că este de datoria guvernului să introducă reglementări care să limiteze competiţia în sistemul bancar. Au fost controlate dobânzile şi volumul creditului pe total şi pe domenii, a fost limitat spaţiul pentru afaceri rezervat anumitor grupuri de intermediari şi au fost controlate mişcările de capitaluri.
Rezultatul a fost scăderea eficienţei sistemului bancar şi, implicit, reducerea relativă a creşterii economice. Eliminarea acestor controale a început abia în anii 70, când s-a dovedit că Marea Inflaţie a fost rezultatul concepţiei keynes-iste despre rolul politicii fiscale. Criza din anii 70 a contribuit la scoaterea politicii monetare de sub influenţa intervenţiilor statului, dar, ironic, nu a reuşit să schimbe concepţia despre rolul statului în perioade de criză. Criza curentă a datoriilor suverane este cea mai mare oportunitate pentru progres. Ea va duce la definitivarea reformei începută atunci dacă va rezulta în generalizarea concepţiei că politica fiscală trebuie bazată într-o măsură mai mare pe reguli, care să-i asigure o mai mare independenţă faţă de decizii discreţionare.
Nu se poate nega faptul că etatismul crează stimulentele ca politicienii să maximizeze intervenţia atunci când apar evoluţii economice negative. Dar ce se poate spune despre situaţiile în care evoluţiile sunt nesperat de bune? Şi în perioade de boom decidenţii de politică economică sunt în capcana anticipaţiilor. Intervenţiile statului au creat hazard moral. Astfel, publicul a ajuns să trateze intervenţia economică a statului ca pe o opţiune: guvernul trebuie să intervină în perioadele de criză, dar să nu intervină în periodele de boom. De exemplu, în perioada 2002-2007, când securitizarea creditelor a devenit frenetică, pieţele private nu concepeau ca vehiculele financiare speciale, hedge fund-urile şi alte instituţii finaciare să fie reglementate adecvat. Atunci adăugarea de reglementări care să prevină bula economică, ar fi fost sancţionată de agenţii privaţi. Inacţiunea nu aducea însă nici o sancţiune. Alan Greenspen a fost el însuşi în această capcană.
Aşa cum demonstrează perioadele la care m-am referit, capcana anticipaţiilor este foarte puternică şi decidenţii cu greu o pot evita. Ea explică bine ciclicitatea intervenţiei statului. Perioadele dificile şi capcana anticipaţiilor se combină pentru a maximiza intervenţia statului în economie. Dacă ne referim la reglementare, maximizarea intervenţiei statului ia forma suprareglementării şi a creşterii costurilor acesteia, lucrând împotriva nivelului de trai pe termen mediu-lung. Invers, perioadele bune şi capcana anticipaţiilor se combină pentru a produce o reglementare insuficientă în raport cu riscurile sistemice. Şi reglementarea insuficientă duce, pe termen lung, la scăderea nivelului de trai, aşa cum a demonstrat criza financiară.
Au fost necesare aproape 4 decenii pentru a înlătura controalele care au sugrumat eficienţa sistemului bancar. Aceasta nu înseamnă că va fi necesar tot atât timp pentru a renunţa în viitor la excesul de capital imobilizat prin noile reglementări şi salvări de companii mari. Nu putem spera ca decidenţii să iasă din capcana anticipaţiilor. Dar putem presupune că actuala criză economică va duce la rediscutarea modului în care guvernul poate influenţa în mod adecvat economia. În esenţă discuţia trebuie să se finalizeze cu schimbări care să ducă la un mai bun echilibru între discreţie şi reguli în politicile fiscale ale guvernelor. Corespunzător, anticipaţiile publicului privind intervanţiile statului se vor ajusta pentru a reflecta noua concepţie. Cu anticipaţii corect ajustate, capcana anticipaţiilor nu va mai produce maximizări sau minimizări ale intervenţiilor în perioadele de criză sau, respectiv, boom. Mai bunul raport între reguli şi discreţie în politica fiscală va schimba şi comportamentul entităţilor economice. Fără anticipaţia salvărilor discreţionare, băncile şi alte instituţii finaciare vor menţine stocuri adecvate de capital în perioadele de boom, astfel că perioada subsecventă de recesiune ar fi mai puţin severă şi mai scurtă, iar nevoia de intervenţie mai mică. Între timp, pierderile în termenii creşterii economice care rezultă din actualele imobilizări în exces continuă să se acumuleze.
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
