Keynes a explicat în capitolul 24 din Teoria Generală că a scris o teorie pentru a salva capitalismul de el însuşi. Recent, Roubini a afirmat că Marx avea dreptate că sistemul capitalist se poate autodistruge. Ambele afirmaţii reflectă şi creează îngrijorare. În fond, lăsând deoparte Atena lui Pericle, democraţia a apărut odată cu capitalismul. Ar putea, deci, democraţia să dispară odată cu capitalismul? De asemenea, ambele afirmaţii au apărut în urma unei crize economice majore. Ar putea, deci, criza actuală să fie declanşatorul unor conflicte între clasele sociale, care să ducă la autodistrugerea capitalismului? Sau este doar declanşatorul unei lupte între centrii de putere ai capitalismului pe tema modului în care acesta va fi administrat până la următoarea criză majoră?
Capitalismul şi Democraţia.
Un nou sistem economic ar putea veni în locul capitalismului doar dacă ar genera o productivitate mai mare decât cea generată de capitalism, aşa cum s-a întâmplat când capitalismul a înlocuit feudalismul. Dar cum se generează productivitatea? Productivitatea creşte dacă există inovare tehnologică şi de produs. Capitalismul a creat condiţiile pentru inovare permanentă şi i-a asociat acestei inovări un sistem de guvernare care să-l perpetueze. Toate acestea sunt asamblate într-un lanţ cauzal de aur: capital privat-pieţe libere-concurenţă-inovare-productivitate-democraţie.
Inovarea este rezultatul concurenţei dintre agenţii economici pe pieţe libere. În sfârşit, concurenţa pe pieţe libere nu apare decât dacă cel puţin o parte din mijloacele de producţie sunt în proprietate privată. Pentru că asigură creşterea productivităţii muncii, capitalismul asigură democraţia. Guvernarea democratică a apărut când, datorită capitalismului, nivelul productivităţii muncii a atins un nivel suficient de mare.
La rândul ei, democraţia este o condiţie strict necesară, deşi nu suficientă, pentru ca pieţele să fie libere pe termen lung. Este o condiţie necesară deoarece, pe termen lung, prin vot, populaţia asigură schimbarea liderilor politici care ar tinde să sugrume piaţa, ceea ce ar suprima concurenţa, inovarea şi, în final, creşterea productivităţii.
Cu alte cuvinte, democraţia asigură schimbarea liderilor care tind să-i elimine baza, şi anume productivitatea înaltă. Democraţia nu este şi o condiţie suficientă deoarece votul popular nu asigură în mod necesar libertatea continuă a pieţelor. De exemplu, după 1990 în România a fost democraţie dar pieţele nu au fost întotdeauna libere. Ca să dau un singur exemplu, piaţa valutară a fost liberalizată abia în 1997, când alegerile au adus la putere politicieni mai deschişi spre piaţă.
Există o vastă literatură dedicată relaţiei dintre democraţie şi capitalism, cu argumente pro şi contra ideii că sistemul economic capitalist poate exista şi fără democraţie. Este adevărat, au existat şi încă există cazuri, în care, temporar, capitalismul a funcţionat sau funcţionează fără democraţie. De aceea, pe plan teoretic nu se poate exclude ideea că o criză economică globală profundă, netratată adecvat ar putea altera democraţia. Dar, mai devreme sau mai târziu capitalismul va duce la eliminarea deficitelor de democraţie.
În schimb, ideea lui Marx că un mod superior de producţieÑsocialismulÑva înlocui pentru totdeauna capitalismul este greşită. Conform lanţului cauzal de aur, acest lucru este imposibil. Marx nu a înţeles, aşa cum putem înţelege noi astăzi, că proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie duce la dispariţia concurenţei din care rezultă procesul continuu de inovare. Iar, fără inovare, productivitatea muncii nu creşte, astfel că sistemul se prăbuşeşte. Prăbuşirea socialismului este validarea empirică a forţei cauzalităţii de aur şi demonstrează că lupta de clasă nu are sens deoarece nu poate duce la schimbarea capitalismului, ci doar la suprimarea temporară a democraţiei şi, odată cu ea, a libertăţilor.
Lupta pentru putere dintre administratorii capitalismului
În schimb, există o luptă între pieţele finaciare şi politicieni. Tensiunile politice dintre pieţe şi politicieni sunt inevitabile din cauză că fiecare reprezintă un centru distinct de putere. Pieţele financiare vorbesc în numele capitalului (capătul din stânga al lanţului cauzal), iar politicienii vorbesc în numele democraţiei populare, adică ale dorinţelor colective ale populaţiei votante, bogaţi şi săraci, proprietari şi muncitori (capătul din dreapta al lanţului cauzal). În timpul crizelor economice majore, tensiunile dintre cei doi centri se amplifică, deoarece crizele impun ajutarea balanţei de putere.
Cele două centre de putere pot fi de acord în multe privinţe, dar cel mai adesea sunt în conflict pe problemele fundamentale asupra cărora ambele au autoritate. Între acestea din urmă, cea mai importantă problemă este administrarea economiei. Deoarece politicienii nu înţeleg bine pieţele, iar pieţele nu înţeleg bine politica, dialogul între cele două centre este dificil, o criză majoră facându-l aproape imposibil. Câteodată, cel mai frecvent în condiţii de criză, politicienii pot ignora cerinţele pieţei când îşi stabilesc agenda. Acest lucru este foarte vizibil astăzi în încercările de a rezolva problema datoriilor suverane în zona euro. Recent doamna Merkel spunea că politicienii nu vor face ce le cer pieţele, iar pieţele nu au privit soluţiile propuse de doamna Merkel şi domnul Sarkozy cu încredere.
Între cei doi centri de putere, băncile centrale au o poziţie specială. Această poziţie derivă din faptul că deciziile importante ale băncii centrale modifică structura stimulentelor atât pe pieţe cât şi în aria politică. În acest fel, banca centrală se intersectează cu cei doi centri de putere pe cea mai importantă problemă: administrarea economiei. Deciziile băncii centrale afectează rata profitului, dar şi stabilitatea economiei, de care depind sorţii politici. Din acest motiv, banca centrală ascultă cu atenţie ambii centri de putere. Astfel, între cei trei se formează o relaţie specială.
Această relaţie este înţeleasă diferit de cei doi centri de putere. Mulţi politicieni care nu înţeleg bine pieţele financiare nu înţeleg bine nici banca centrală, care câteodată pare să acţioneze contra agendei lor politice. Privite înainte de criză ca eroi, băncile centrale sunt privite astăzi ca "băieţi răi". Relaţia este mai bine înţeleasă de pieţele financiare, dar fiecare actor de pe piaţă se simte totuşi prea mic şi nesigur în comparaţie cu banca centrală, care poate face ca tendinţa pieţei pe care a pariat el să fie greşită.
De la începutul crizei în iulie 2007, relaţiile dintre cei trei sunt într-un proces de modificare care s-ar putea să rezulte într-o schimbare substanţială a echilibrului existent, aşa cum s-a întâmplat în perioada Marii Depresii în anii 30 sau în perioada Marii Inflaţii în anii 70. Noul echilibru se va reflecta în modul în care va fi condusă economia până la următoarea criză majoră. În perioada anilor 30 lupta dintre politicieni şi pieţe a fost câştigată de politicieni. Marii pierzători au fost pieţele finaciare, a căror libertate a fost drastic redusă în virtutea ideii greşite că, în sistemul bancar, concurenţa este dăunătoare. Băncile centrale au fost subordonate guvernelor şi au devenit creditori de ultimă instanţă. În schimb, lupta declanşată de criza din anii 70 a fost câştigată de pieţe. Pieţele si-au recăpătat treptat libertatea, iar multe bănci centrale şi-au căpătat treptat independenţa operaţională. Rezultatul a fost prosperitatea apărută în perioada 1980-2007.
În prezent, politicienii par mai puternici şi vor să restrângă libertatea pieţelor, identificate de public cu principalii vinovaţi pentru criza actuală. În timp ce o adaptare a reglementării la condiţiile pieţelor este necesară, pericolul săritului peste cal este evident. Suprataxa pe tranzacţiile financiare ar fi un astfel de salt. De asemenea, politicienii vor să schimbe structura de guvernanţă a băncii centrale, separând-o în două. O entitate mai mică responsabilă pentru politica monetară şi o entitate mai mare responsabilă cu stabilitatea financiară şi cu administrarea rezervelor internaţionale. O astfel de separare ar produce o problemă de administrare a lichidităţii ale cărei consecinţe negative ar fi devastatoare.
Deşi politicienii par în această fază să câştige lupta, cred că falimentul vizibil al statului bunăstării sociale va face ca populaţia să schimbe raportul de forţe în favoarea pieţelor. În lumina crizei datoriilor suverane, publicul va înţelege că nu de reducerea libertăţii pieţelor şi de alterarea structurii de guvernanţă a băncilor centrale este nevoie, ci de un mai bun raport între reguli şi discreţie în formularea şi conducerea politicilor fiscale de către politicieni. În fond, azi avem nevoie de pieţe libere care să inoveze pentru a creşte productivitatea şi a relua creşterea economică sustenabilă. Exact ce nu a înţeles Marx şi par să nu înţeleagă unii politicieni azi.
Lucian Croitoru este consilier al guvernatorului BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
