În 6 mai Franţa, unul din motoarele UE, îşi votează preşedintele, iar Grecia, ţapul ispăşitor al ultimilor ani, un nou Parlament. Schimbarea e cuvântul de ordine, dar alegerile pot aduce ceva cu mult mai important: renunţarea în UE la reţeta exclusivă a austerităţii. Cărţile de joc se reîmpart şi Europa e pe cale, în urma unor schimbări politice, să fie nevoită să discute ceea ce a lăsat deoparte în ultimii ani - variabilele unui Pact european pentru creştere.
François Hollande a făcut din renegocierea Pactului Fiscal miza abordării relaţiilor Franţei cu Europa (nu trebuie uitat că Franţa se situa anul trecut printre statele europene cu cel mai ridicat nivel al deficitului structural - aproximativ 7% din PIB-ul ţării). Candidatul socialist vorbeşte de o altă direcţie, care să lase în urmă austeritatea. În programul său prezidenţial (pag. 12), Hollande vorbeşte despre "renegocierea Pactului Fiscal prin privilegierea creşterii şi a creării de locuri de muncă, între altele prin reorientarea Băncii Centrale Europene în această direcţie şi prin introducerea de euro-bonduri". În ultima săptămână Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, discută despre necesitatea unui "Pact pentru creştere", precizând că nu există niciun fel de contradicţie între acesta şi Pactul Fiscal. Pactul de creştere ar viza reducerea cheltuielilor publice, dar nu a investiţiilor publice, precum şi un "nu" hotărât spus creşterii taxelor. Sub deviza "flexibilitate, mobilitate, echitate", reformele structurale, vizând în primul rând crearea de locuri de muncă, ar fi soluţia.
Există deci toate premisele ca Guvernul României, instalat în 8 mai, să se trezească într-o nouă Europă. O Europă în căutarea unui nou model, a identităţii şi a creşterii economice. Nu trebuie uitat că în martie şomajul în zona euro a atins un nou maxim. Unde este aşadar România pe această hartă a schimbărilor? Este ea măcar pe hartă? Cum se pregăteşte România de renegocierea Pactului Fiscal pentru a-şi maximiza şansele de dezvoltare? Cum abordăm în acest context intrarea în zona euro? Aceste întrebări sunt esenţiale pentru orientarea politicilor noastre economice în anii următori.
Programul de guvernare al noului Executiv trece sub tăcere chestiunea readaptării noastre la Europa, a unui plus de implicare şi influenţă în afacerile europene. Deşi Guvernul îşi asumă Pactul fiscal şi anunţă un proces consistent de dezbatere publică, este foarte posibil ca, în lumina rezultatelor alegerilor din Franţa, provocările să fie cu totul altele decât cele preconizate.
În opinia mea, un Pact de Creştere ar trebui să vizeze eternele reforme structurale amânate de la un deceniu la altul de către politicienii europeni. Realitatea economică nu mai suportă această amânare - potenţialul economic al economiilor din zona euro a scăzut spre nivelul minim din ultimele decenii (de remarcat că şi în România Produsul Intern Brut potenţial s-a redus de la 5-6% înainte de criză la aproximativ 2% în prezent). Aşa cum arată şi Draghi, procesul de consolidare bugetară trebuie să fie credibil: trebuie respectat spiritul Compactului Fiscal, cu bugete echilibrate pe parcursul ciclului economic (componenta structurală a deficitului să nu depăşească 0,5% din PIB). Cu alte cuvinte, statul trebuie să aibă un comportament disciplinat în ceea ce priveşte finanţele publice. O consolidare bugetară credibilă este importantă, pentru că determină reducerea costului de finanţare, element important pentru finanţarea investiţiilor publice, necesare pentru creşterea durabilă.
Dacă se va renegocia Compactul Fiscal, atunci eu cred că România trebuie să susţină scoaterea co-finanţărilor pentru proiectele europene şi a sumelor alocate naţional pentru reţeaua trans-europeană de transport din calculul deficitului bugetar. Ţara are nevoie de investiţii publice masive în următorii ani pentru a putea asigura reluarea procesului de convergenţă reală către media europeană, important pentru aderarea la zona euro. În acest context, aderarea la zona euro nu trebuie grăbită, ci trebuie în primul rând reluată convergenţa reală sustenabilă (în anii de criză am asistat de fapt la divergenţă faţă de Europa) astfel încât economia internă să poată face faţă rigorilor unei uniuni monetare. Altfel, dacă nu se va asigura o convergenţă reală sustenabilă către media europeană, economia internă riscă să devină un şoc asimetric permanent în cadrul zonei euro după aderare, cum s-a întâmplat cu Grecia sau Portugalia.
Devine tot mai evident că politica economică internă trebuie să vizeze pe termen scurt consolidarea bugetară credibilă, reducerea cheltuielilor publice non-necesare (în acest an prin închiderea robinetului cu pomeni electorale), prioritizarea investiţiilor publice şi politici active de creare de locuri de muncă (care să aibă în spate strategii pe termen lung, adoptate de Parlament). Înainte de a stabili un an ţintă pentru aderarea la zona euro România trebuie să-şi stabilească paşii concreţi şi strategia de dezvoltare pe termen lung şi să-i respecte astfel încât economia să poată înregistra o performanţă bună după integrarea în Uniunea Monetară. E fundamental să fie identificate decalajele de dezvoltare şi metodele prin care să vizăm convergenţa reală. Fără convergenţă reală sustenabilă către zona euro, România riscă să devină un şoc asimetric permanent.
Ceea ce important este că nu începe în aceste zile doar un nou ciclu politic în Franţa, în Grecia şi în România. Asistăm la primele etape în apariţia unui nou model economic şi de integrare pentru Uniunea Europeană. Dacă Guvernul României nu poate face multe în şase luni, atunci cel puţin poate privi în direcţia corectă. Nu se aşteaptă de la noul Guvern să fie doar unul de serviciu, al soluţiilor punctuale, ci să poată veni cu viziunea pentru următorii patru ani. E momentul să ne întoarcem în Europa, pentru că o readerare la noile sale principii s-ar putea să devină obligatorie.
Mircea Geoană este senator independent
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
