Fundamental, preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul unui bun sau al unui serviciu. În cazul în care tranzacţia are realmente loc, preţul este numit uneori preţ la vedere. Există însă şi alte tipuri de preţuri. Unele, cum ar fi preţul marginal, sunt teoretice. Altele sunt legate de momentul unei tranzacţii potenţiale sau de situaţia relativă a cumpărătorului şi vânzătorului: preţ la termen, preţ fixat de una din părţi (price setter) şi suportat (acceptat) de cealaltă (price taker), preţ de ofertă, preţ al opţiunii (primă) etc.
Totuşi, toate preţurile sunt legate într-un mod sau altul de preţul la vedere. De obicei, atunci când vorbesc despre preţ, economiştii au în vedere preţul de echilibru al pieţei, adică preţul la care cantitatea de bunuri sau de servicii de un anumit fel, oferită spre vânzare pe o anumită piaţă de toţi vânzătorii, este egală cu cantitatea cerută de toţi cumpărătorii.
Într-adevăr, dacă există mai mulţi vânzători şi mai mulţi cumpărători, care se concurează între ei, este foarte probabil că va exista un singur preţ de echilibru al pieţei pentru toţi participanţii, indiferent ce sunt aceştia: vânzători sau cumpărăori. În general, economiştii presupun că creşterea preţului determină reducerea cererii şi creşterea ofertei. Însă, preţul de echilibru al pieţei nu este o mărime dată pentru totdeauna. Preţul de echilibru poate creşte sau se poate reduce ca urmare a variaţiilor cererii sau ale ofertei provocate de factori cum ar fi: creşterea veniturilor nominale; reducerea producţiei; imperfecţiuni ale pieţei (monopol, oligopol, penurie, piaţă neagră etc.); constrângeri legale (preţuri impuse de stat); tehnică de vânzare (cu amănuntul, cu ridicata, la bursă etc.).
Noţiunea de ''preţ'' este strâns legată de conceptul de ''valoare''. Aceasta a apărut istoric pentru a desemna substratul obiectiv al preţului: dat fiind caracterul extrem de variabil al preţului, mulţi filozofi şi economişti (Platon, Aristotel, Smith, Ricardo, Hegel, Marx etc.) au considerat că preţul este expresia exterioară a unei esenţe relativ constante, numită "valoare".
După Smith, preţul diferă de "valoarea reală", deoarece depinde de valoarea monedei, care este variabilă. Ricardo consideră că "preţul real" corespunde cantităţii de muncă încorporate în marfă, însă constată că "preţul curent" depinde de cerere şi ofertă; totuşi, preţul curent tinde să se apropie de preţul natural. La Marx, echilibrul între cerere şi ofertă tinde să se stabilească, de asemenea, în jurul valorii muncii încorporate în marfă. Conform altor autori, preţurile se pot stabili prin mimetism, nu în funcţie de munca încorporată sau de utilitate. În fine, unii economişti consideră că un anumit rol în formarea preţurilor joacă sau ar trebui să joace instituţiile, şi anume prin luarea în considerare a utilităţii sociale. 2 Importanţa sistemului de preţuri libere a fost evidenţiată mai ales de economiştii din anii 1920-1930.
În acea perioadă, în literatura economică a avut loc o aprinsă controversă cu privire la problema calculului şi deciziei economice, care i-a opus pe reprezentanţii şcolii austriece de economie (Mises, Hayek) şi adepţii "socialismului de piaţă'' (Lange, Lerner). După Mises, sistemul de preţuri libere este singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională. Hayek a dezvoltat această idee, evidenţiind rolul preţurilor ca vector de transmisie a informaţiilor disponibile către toţi indivizii realmente interesaţi.
Aceste idei au fost rezumate apoi de Friedman, care arată că într-o economie bazată pe proprietatea privată şi libertatea schimbului, sistemul de preţuri libere îndeplineşte trei funcţii esenţiale: 1) transmiterea informaţiei cu privire la cerere şi ofertă; 2) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu preţuri ridicate şi, în modul acesta, să acţioneze în direcţia restabilirii echilibrului între cerere şi ofertă; 3) repartizarea veniturilor. În anumite situaţii excepţionale (de exemplu, război), statele recurg la controlul preţurilor (sau cel puţin al preţurilor anumitor produse), respectiv la influenţarea cererii sau ofertei (protecţionism, subvenţii etc.).
De fapt, libertatea totală a preţurilor este rar întâlnită chiar şi în economiile cele mai liberale, în principal din cauza impactului fiscalităţii, a legislaţiei antidumping, subvenţiilor, clauzelor de indexare din contractele colective de muncă etc. Avantajele fixării administrative a preţurilor pentru cei care beneficiază de ele sunt vizibile şi adesea foarte importante, în timp ce dezvantajele sunt mai puţin evidente şi suportate de oameni a căror părere contează mai puţin (de exemplu, deoarece sunt puţin numeroşi şi, deci, mai puţin importanţi din punct de vedere electoral), care nu sunt conştienţi de aceste inconveniente, ori nu se raportează la piaţa liberă, ci la situaţia cea mai favorabilă pentru ei înşişi (de exemplu, pe un locatar nu-l interesează că un preţ de echilibru al pieţei imobiliare ar putea să stimuleze construcţia de locuinţe şi, deci, reducerea preţului acestora, ci doar faptul că el însuşi obţine o locuinţă ieftină). În definitiv, avantajele şi dezavantajele revin unor indivizi diferiţi, iar criteriile de justiţie socială adoptate de comunitate pot permite ca chiar dacă, pe ansamblu, bunăstarea este diminuată, unele persoane să se bucure de o bunăstare mai mare, în funcţie de importanţa pe care autorităţile o acordă diverselor grupuri sociale (de exemplu, este preferabil ca avantajele să revină susţinătorilor politici, iar dezavantajele, adversarilor.).
Din această cauză, autorităţile sunt adesea favorabile controlului preţurilor, în special la produsele alimentare de bază sau în perioade de criză. Cu toate acestea, principala caracteristică a teoriei economice moderne este reducerea semnificativă a forţei argumentelor în favoarea fixării preţurilor şi schimbarea radicală a modului tradiţional de înţelegere a meritelor relative ale sistemului de preţuri libere versus preţuri fixate administrativ. În orice tranzacţie, preţul rezultă dintr-o alegere: el este criteriul în funcţie de care una din părţi preferă să renunţe la ceea ce are pentru a obţine ceea ce posedă cealaltă parte.
Or, această alegere depinde de nevoi, dorinţe, proiecte, planurile de acţiune pe termen scurt şi pe termen lung ale fiecărui partener, precum şi de împrejurările specifice ale mediului în care se situează fiecare agent, resurse, idei, factori de producţie, structuri instituţionale etc. Fiecare alegere ţine seama de toate aceste informaţii deţinute pe plan local de fiecare agent. Aspectul important al funcţionării economiei de piaţă este că, de la o tranzacţie la alta, aceste decizii se intercondiţionează.
Deciziile din ''aval'' depind de deciziille deja luate în ''amonte''. Fiecare agent economic, A, cunoaşte preţul la care B acceptă să-i vândă o anumită marfă, însă acest preţ depinde de un acord care a avut loc anterior între B şi C. La rândul său, C nu acceptă să vândă la un anumit preţ decât dacă el însuşi a obţinut factorii de producţie la un preţ negociat cu D ş.a.m.d. De fiecare dată, informaţiile cunoscute local de diverşi agenţi economici constuie factori determinanţi în tranzacţiile pe care ei le consimt: preferinţele, 3 nevoile, dorinţele, proiectele, condiţiile de mediu etc., ale lui A şi B, iar, anterior, ale lui B şi C, C şi D etc., joacă succesiv acest rol. După cum arată F. Hayek, în modul acesta, canalul preţurilor ''încorporează'', din aproape în aproape, toate aceste informaţii, care, iniţial, erau extrem de dispersate.
Preţul din fiecare tranzacţie înregistrează informaţia cu privire la împrejurările în care au avut loc tranzacţiile anterioare şi constituie o informaţie nouă cu privire la împrejurările particulare care i-au determinat pe agenţii tranzacţiei respective să practice acest preţ; această nouă informaţie se adaugă la cele vechi, astfel încât stabilirea unui anumit preţ este deopotrivă o transmitere de informaţie şi o sporire a informaţiei transmise. Desigur, observă Hayek, această informaţie este esenţialmente incompletă şi abstractă.
Ea nu spune nimic în mod direct cu privire la împrejurările singulare pe care le cunoaşte fiecare agent economic din ''amontele'' lanţului în momentul în care ia decizia constitutivă fiecărui act economic. Nu se ştie de ce, la un anumit moment, un bun este mai mult sau mai puţin cerut sau oferit, adică devine mai scump sau mai ieftin; se ştie doar că acest bun este mai scump sau mai ieftin, ţinând seama de tot ce s-a petrecut în verigile anterioare ale lanţului. Cu toate acestea, informaţia incompletă transmisă de preţuri este tocmai ceea ce fiecare agent economic are nevoie să ştie în practică. Într-adevăr, el trebuie să ştie dacă, vânzând un produs sau cumpărând un mijloc de producţie, va face profit – condiţie esenţială pentru menţinerea sa în circuitul economic.
Or, preţurile îi dau toate informaţiile necesare pentru a răspunde la această întrebare. Atunci când ia decizia microeconomică să cumpere sau să nu cumpere, să vândă sau să nu vândă, este puţin important pentru un agent economic să cunoască cauzele care au făcut ca bunul respectiv să fie mai scump sau mai ieftin. Şi, de fapt, indiferent de interesul său pentru modificările mediului economic şi pentru starea de spirit a partenerilor săi, el ar fi covârşit de aceste informaţii, dacă acestea i-ar putea parveni realmente. Mintea sa nu este, evident, atât de ''mare'' pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale - tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers - reprezintă o lume de gânduri care scapă total înţelegerii şi memoriei unui singur om. Ceea ce contează este, deci, ca agentul economic să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţ este ''codificată''.
Această informaţie ''codificată'', esenţialmente sumară şi abstractă, este totuşi o veritabilă cunoaştere obiectivă a realităţii: dacă împrejurările singulare din verigile anterioare ale lanţului ar fi fost altele, bunul ar fi fost oferit sau ar fi putut fi oferit la un alt preţ. Indiferent dacă preţul unei materii prime creşte din cauză că rezervele naturale se epuizează, deoarece a avut loc o revoluţie politică în ţara producătoare, iar noua putere a naţionalizat producţia, pentru că statele producătoare s-au înţeles să-şi majoreze redevenţele etc., în ultima verigă a lanţului are loc creşterea preţului materiei prime respective, iar această informaţie este în sine suficientă pentru ca utilizatorul acestei materii prime să reacţioneze în mod adecvat, adică să-şi majoreze propriul său preţ, să-şi reducă producţia, să schimbe materia primă de bază, să modifice procesul tehnologic sau chiar să renunţe să mai producă propriul său bun sau serviciu.
Sistemul de comunicaţie (Hayek îl numeşte de ''telecomunicaţie'') constituit de preţuri, are, deci, un aspect paradoxal, deoarece transmite o informaţie esenţialmente sumară, abstractă şi codificată, care are însă o mare importanţă tocmai din cauza caracterului său sintetic. Împreună cu sistemul de drept, sistemul de preţuri permite rezolvarea celei mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană care vrea să organizeze o 4 diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, şi anume problema complexităţii sociale. Prin acţiunea conjugată a acestor două sisteme – sistemul de preţuri şi sistemul de drept –, piaţa este ordine, nu haos.
Silviu CERNA este profesor la Facultatea de Ştiinţe Economice şi de Administrare a Afacerilor UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA
