România fractală. România dezbinată. România divizată.
Dar, conceptul “fractal” caracterizează, poate, cel mai bine actuala situaţie din ţară.
Directorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, Thierry de Montbrial, un bun cunoscător inclusiv al spaţiului autohton, referindu-se la situaţia din ţara noastră a lansat pentru prima dată conceptul de ”România fractală”. [1]
Termenul “fractal” a fost introdus de Benoit Mandelbrot (matematician 1924-2010) în domeniul matematicii, mai precis al geometriei, în cadrul teoriei “Fractalii şi arta dezordinii”. El derivă din latinescul “fractus” însemnând “spart” sau “fracturat”. Sintetizând, fractal defineşte o figură geometrică sau o imagine care pot fi divizate în părţi mai mici astfel încât fiecare dintre acestea să poarte amprenta, sa reflecte, sau să reproducă modelul iniţial.
Sintagma “O ţară - două sisteme” a fost folosită prima dată după ce Hong Kong-ul s-a alăturat Chinei pentru a arăta coabitarea între sistemul socialist şi sistemul capitalist.
În “România fractală” ne confruntăm cu o coabitare între cele două sisteme, privat şi bugetar, atât de diferite, dar nu ca o consecinţă a rolurilor diferite din societate, cât mai ales a mentalităţilor fractale de abordare a problemelor.
Toate ţările (mai puţin cele comuniste) au aceste două sisteme, dar la noi lucrurile stau altfel întrucât unul dintre sisteme, evident cel de stat, este mai cu “moţ”, tinzând spre a deveni, de ce nu, chiar sistemul “caviar”.
Prezentarea câtorva trăsături ale celor două sisteme va reliefa diferenţele majore dintre cele două entităţi, îndeosebi sub aspectul atenţiei de care se bucură din partea guvernanţilor.
Sistemul bugetar, mai precis, stufoşenia numită administraţia publică, se compune din 25-30 de ministere (numărul este variabil în funcţie de coaliţia care face guvernul, adică de numărul de orgolii care trebuie satisfăcute), în jur de 200 (nu se ştie numărul exact!) de instituţii autofinanţate şi peste 3000 de unităţi administrativ teritoriale.
S-a ajuns în situaţia ca statul, cu enorma lui administraţie, foarte bine protejată prin impecabile contracte colective de muncă, să nu fie eficient, să nu răspundă provocărilor actualei etape.
Unele instituţii româneşti nu mai funcţionează la nivelul aşteptărilor, fiindu-le din ce în ce mai greu să se adapteze noilor principii de inovare şi funcţionare a societăţii.
Nivelul de salarizare din sectorul bugetar a umilit până şi multinaţionalele.
Invocarea comparaţiei cu salarizarea din Uniunea Europeană a dus la creşteri aberante în raport cu mediul privat.
Astfel, conform ultimelor date, media salariului în domeniul bugetar este de 2.200 lei (fără ultimele majorări), la multinaţionale media salariului este de 2.000 lei, iar la patronatul românesc 1.200-1.600 lei.
Din aceste date succinte rezultă faptul că finanţatorul este mai slab remunerat decât finanţatul. Statul se comportă ca un angajator darnic ceea ce înseamnă că stă foarte bine atât cu banii cât şi cu productivitatea. Oare aşa să fie?
Din acest punct de vedere, statul este un actor economic, chiar cel mai mare agent economic. Principiul jemanfişist după care se ghidează guvernanţii este “să dăm la toţi (bugetarii), că doar nu dăm de la noi”.
Dar, nu noi, românii, am inventat acest sistem de remunerare discreţionară a sistemului de stat.
În Grecia încă din anii 90 începuse vânătoarea de posturi la stat când, de fapt, au şi brevetat al paisprezecelea salariu. Consecinţele se văd acum, dar, din păcate, prea târziu pentru greci.
Este unanim recunoscut faptul că măririle de salarii trebuie să aibă în spate realităţi economice sănătoase şi bani adevaraţi, resurse sustenabile pe termen lung, care să nu pericliteze echilibrele macroeconomice.
Salarizarea arbitrară din domeniul bugetar, fără nicio legătură cu productivitatea, a dus la apariţia unor discrepanţe majore comparativ cu sectorul privat.
Sectorul bugetar a devenit, peste noapte, extrem de seducător, unele instituţii ale acestuia devenind veritabile Sillycon Valey, dar nu din punct de vedere al creativităţii ci din punct de vedere al salarizării.
Sunt distruse mecanismele economice, sociale şi morale ale întregii societăţi prin măriri discreţionare de salarii.
Întreg sistemul suferă de sindromul „sacului de cartofi” care, la înălţime fiind, şi simţindu-se foarte comod, nu realizează că de fapt cineva îl tot cară în spate fără a se întreba dacă acesta din urmă se simte confortabil.
S-a ajuns în situaţia, de-a dreptul incestuoasă, în care în unele instituţii publice, aşa-zise cu autofinanţare, persoanele din board, să-şi stabilească singure nivelurile salariale, şi n-au fost deloc zgârcite cu ele însele. Până şi unele femei de serviciu din aceste instituţii au atitudini de divă, se comportă de parcă ar fi Eva Herzigova.
Sistemul de selecţie este total colmatat, sunt preferaţi (pe criterii politice) în permanenţă cei din ultima bancă, care devin veşnicii descurcăreţi de serviciu. Bine agăţati de scamele legale şi de contractele colective de muncă, devin pereni.
Nu există nicio corelare între veniturile salariale înalte în domeniul bugetar şi modul de rezolvare a problemelor cetăţeanlui. Dacă un privat ar oferi serviciile la nivelul la care le oferă sectorul public, acesta ar dispărea instant.
Reprezentantul statului este în slujba contribuabilului (finantaţorului) şi a antreprenorului, nicidecum invers.
Toate instituţiile statului trebuie să fie probusiness, căci aici se creează plusvaloarea de care are nevoie întreaga societate.
Birocraţia românească prin procedurile greoaie, demne de evul mediu, acţionează în dispreţul antreprenorilor şi al businessului.
Mediul privat este marcat de agresivitatea şi aroganţa sporită din partea autorităţilor statului. Aceste forme de manifestare capătă accente dictatoriale pe timpul operaţiunilor de control când reprezentanţii statului interpretează legile după bunul lor plac: “dau jos TVA-ul c-aşa vreau EU”, “te închid (ca firmă) c-aşa vreau EU”, “nu mă interesează, fă aşa, c-aşa vreu EU”ş.a.m.d. Raporturile sunt total inechitabile între cel ce controlează şi cel controlat, Mr. No Name cu Mr.Fame, probabil cea mai bună soluţie ar fi aruncarea prosopului în semn de resemnare mioritică.
Invidioşi pe norocul care i-a lovit pe bugetari, angajaţii de la privat se uită cu jind la aceştia, gata oricând să facă mutarea în cealaltă barcă.
În ultimul timp, salariile din sectorul public au depăşit cu mult pe cele din privat pentru poziţii similare. Această diferenţă poate afecta sănătatea mediului şi spaţiului public distorsionându-l, probabil, ireversibil din punct de vedere al valorizării muncii.
Creşterea salariilor cu dedicaţie a dus la apariţia unor inechităţi între cele două sisteme. Patronii nu se pot ralia acestei curse iraţionale a majorărilor de salarii întrucât se erodează competivitatea la nivel de preţuri.
În faţa autorităţilor statului patronul român are veşnicul sentiment de “răţuşcă urâtă” anderseniană, supectat de neconformare fiscală, proprietar de Q 7 şi mai multe vile, toate acestea fiind obţinute prin şmecherii.
Încercarea guvernanţilor de a introduce două salarii minime pe economie, cel mai mare fiind, evident, la stat a arătat încă o dată sfidarea acestora la adresa celor care muncesc, concomitent cu protejarea şi cocoloşirea celorlalţi.
Acestă încercare a guvernanţilor arată că aceştia au coborât barierele etice, instituind o tratare diferenţiată a cetăţenilor acestei ţări.
Toate acestea se întâmplă în contextul în care calitatea serviciilor publice de la noi este precară, faţă de cele din occident.
Acum, în al doisprezecelea ceas, ne trebuie un pact naţional pentru sterilizarea întregului aparat de stat care s-a dovedit total ineficient, pregătit doar pentru jugularea bugetului de stat şi pentru menţinerea dansului dinamic între incompetenţă şi indiferenţă.
Lassai fair-ul financiar este politica guvernanţilor actuali, având ca fundament bani ficţionali.
Trebuie eliminate în totalitate mieroşeniile duse la extem şi ploconeala până la lumbago din cadrul sistemului, toate acestea existând doar pentru menţinerea privilegiilor şi a cocteilului de nepăsare.
Problema debirocratizării a devenit refrenul oricărui început de schimbare a puterii, după care a fost abandonată de teama de a nu deranja croiala sistemului şi bălăceala din zona de confort.
Heirupurile reformelor instituţionale au fost doar nişte încercări timide de a bulversa sistemul.
O concluzie total eronată ar fi că avem în ţară două sisteme diametral opuse: unul de stat, ultraperformant dacă e să ne luăm după nivelul de salarizare, şi unul privat, mai puţin performant.
Pentru eliminarea acestor discrepanţe trebuie regândită în totalitate relaţia cetăţean-stat.
Introducerea guvernanţei digitale, adică oferirea serviciilor prin unelte puse la dispozitie de ultima tehnologie, este un prim pas spre debirocratizarea şi eficientizarea întregului aparat de stat, concomitent cu eliminarea aroganţei de la ghişeu.
”Aurul digital” trebuie să pătrundă în toate interstiţiile structurilor de stat pentru a le face mai prietenoase şi mai eficiente.
E nevoie de un “buzz” în întregul sistem public care să declanşeze prestarea unor servicii de calitate către contributor.
Guvernanţii trebuie să înceteze glorificarea slujbelor de la stat în detrimentul celor de la privat şi să acţioneze pentru menţinerea unor echilibre între cele două sectoare.
Ei trebuie să acţioneze astfel încât creşterea economică să nu fie capturată numai în bunăstarea sectorului de stat.
Băcanu Gheorghe este chief engineer la Expocar Trade Garage Constanţa
[1] Şapte teme fundamentale pentru România, coordonatori: Dan Dungaciu, Vasile Iuga, Marius Stoian, Editura Rao, Bucureşti, 2014, p. 13
