Aprecierea masiva a francului elvetian ne-a adus aminte despre lectia de baza a oricarei investitii: corelatia stransa dintre risc si castig. Solutiile administrative artificiale pot fi devastatoare pe termen lung, iar creditarea nu are nicio sansa sa isi revina sub amenintarea unor masuri retroactive de natura sa creasca si mai mult pierderile sistemului bancar.
Efectele aprecierii francului elvetian fata de leu ne-au adus aminte in mod brutal ca nu exista “mese gratuite” si ca totul se plateste. Castig mic-risc mic, castig mare-risc mare. Este o relatie care ar trebui scrisa cu litere mari in orice ziar de profil zi de zi, saptamana de saptamana pentru a nu fi uitat. Deoarece in Romania se pare ca uitam prea repede diversele experiente ale ultimilor doua zeci de ani cand oameni obisnuiti care au vazut doar castigul mare promis de o investitie/plasament ignorand riscul asociat, si el mare, au pierdut multi bani si chiar economii de o viata.
Problema esta ca, de dragul popularitatii, exista o tentatie foarte mare de a incerca sa se modifice administrativ aceasta corelatie. Sa ne gandim… Ce bine ar suna castig mare-risc mic! Cine nu si-ar dori acest lucru? Ce debitor la o banca nu si-ar dori ca peste noapte datoria sa sa fie injumatatita sau chiar anulata? Toata lumea! De aici si tentatia politicului de a veni din cand in cand cu astfel de initiative care incearca sa impuna o regula iluzorie: castig mare-risc mic.
Riscul hazardului moral este evident si nu face decat sa incurajeze un comportament riscant din partea celor care vor merge pe principiul maximizarii castigurilor bazandu-se pe faptul ca statul le va compensa imprudenta. Vorbim de impartirea poverii dar nu si de impartirea castigului. De ce sa mai fie prudenti? De ce sa accepte castiguri mai mici pentru un risc mai scazut daca se va gasi intotdeauna cineva care sa ii salveze? Cu atat mai mult cu cata abordare este nediscriminatorie. Indiferent cati bani ai, de cat de educat financiar esti, vei beneficia de acelasi pachet de salvare cu cei care realmente nu se mai pot descurca de la o luna la alta cu baniie. Fara doar si poate, in cazul acestora din urma vorbim despre solutii absolut necesare pentru a evita drame sociale.
Intrebarea “cine plateste” pare sa aiba un raspuns constant: bancile pentru ca au bani. Dar “banii bancilor” sunt de fapt banii actionarilor sau ai deponentilor. Iar o mare parte din banii actionarilor au fost deja transferati fara urma si fara pret in economie. Toate creditele neperformante pe care bancile le-au inregistrat intr-un procent semnificativ au fost pana la urma bani care au ramas la firme sau persoane fizice fara a mai fi returnati. Marimea provizioanelor realizate, a pierderilor raportate, a majorarilor de capital facute din strainatate sunt masura transferului imens de avutie facut de actionarii bancilor straine catre economia romaneasca.
Poate ca e suficient si e cazul ca lucrurile sa se limiteze aici? Nu de alta, dar, in acelasi timp, toata lumea este nemultumita de reluarea timida a creditarii. Cu alte cuvinte nedumerirea suna cam in felul urmator. De ce nu accelerati activitatea de creditare in conditiile in care pentru creditele pe care deja le-ati dat s-ar putea sa va treziti cu un set de masuri retroactive care vor fi de natura sa va creasca si mai mult pierderile? Daca raspunsul la intrebare este evident, atunci ar trebui poate sa cantarim inainte orice solutie artificiala oricat de populara ar putea fi la un moment dat deoarece efectele colaterale pot fi devastatoare pe termen lung. Credeti ca n-ar avea parte de sustinere populara o lege care ar impune ca toate depozitele bancare sa plateasca permanent o dobanda de 15%?
Radu Crăciun este economistul-şef al BCR
