opinie dan grigore ivan, zf

Sărbătorim cea mai fericită Zi a Europei din ultimii ani, dar mai este mult până departe

9 mai 2017 Autor: Dan Grigore Ivan

Alegerea lui Emmanuel Macron reprezintă un moment de respiro pentru o Europă tracasată fără oprire din 2009 şi până în prezent. Rezultatul electoral din Franţa a dus optimisul în construcţia europeană la cote nemaiîntâlnite de ani de zile, iar cuplat cu Brexit-ul şi alegerea lui Donald Trump, a activat şi poate chiar a dat naştere unui nou tip de proeuropenism. Cu toate acestea, problemele continentale nu s-au evaporat deodată, iar idealurile Declaraţiei Schuman, citită pentru prima oară acum 67 de ani, rămân încă neonorate.

Victoria lui Macron, al cărui discurs de mulţumire a fost rostit in urma unui ritual impregnat de simboluri europene, a generat o sărbătoare globală, iar câştigurile Europei în materie de soft power au fost imense. Practic, pentru foarte mulţi cetăţeni ai lumii, în lumina ultimelor întâmplări, Uniunea s-a transformat deodată dintr-un schelet instituţional plicticos,într-un proiect modern şi dătător de speranţă.

Mai pe scurt, Europa a început să emoţioneze, a început să fie iubită.

Theresa May, premierul britanic, se vede pusă în poziţia delicată de a negocia pe viitor cu un bloc european ieşit cu mult mai întărit după ultimele curse electorale. În condiţiile date, accesul Marii Britanii la piaţa unică pare imposibil, iar dezmembrarea hub-ului financiar din Londra tocmai a fost accelerată de colaborare mult mai strânsă dintre Franţa şi Germania, în vreme ce în Anglia se pregătesc deja forţe politice care să militeze pentru readerarea la Uniune.

Alegerile din Italia de peste câteva luni vor închide sezonul electoral pe continent, fiind de asemenea de o importanţă crucială, deoarece strucura economică a Europei şi realitatea de astăzi impun formarea unui triunghi franco-germano-italian în jurul căruia să se nască reformele  din zona euro.

Marea provocare pentru Europa o reprezintă însă modalitatea în care va reacţiona la nevoia de a inventa noi instituţii, pentru că paradigma economică actuală ascunde în substratul ei o atitudine contondentă, combativă, pentru că, să o recunoaştem, mercantilismul nu a murit, nici măcar între ţările europene.

Probabil că este nevoie la nivel continental de o a treia cale, o alternativă la ordoliberalismul german, ce impune fiecărui stat membru o disciplină fiscală impecabilă, reprezentată de bine-cunoscuta limită a deficitului de 3% din PIB, şi faţă de curentul keynesian, care promite turarea motoarelor economice tocmai prin cheltuieli guvernamentale masive.

Strucutura economică a Europei nu permite aplicarea strictă a uneia dintre aceste două mari abordări, pentru că mai devreme sau mai tarziu, nu poate armoniza interesele tuturor membrilor clublului, iar în final, va începe o cursa care va eroda încrederea între aceştia.

De asemenea, ambele curente s-au format dupa Primul Război Mondial, în cazul ordoliberalismului, in jurul anilor 1930, sub auspiciile Şcolii de la Freiburg, a lui Walter Eucken si Franz Bohm, in vreme ce keynesianismul apare in 1936, după publicarea cărţii “Teoria generala a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”.

Aşadar, în acea perioadă, lumea abia trecuse prin cea mai apropiată fază a globalizării de până atunci, iar Marele Razboi dovedise că ramificaţiile apărute ca urmare a schimbului economic internaţional nu pot opri instinctul omului de a porni si a întreţine o conflagratie.

Astfel, ambele curente sunt formate pe o anatomie a lumii vechi, ca urmare a dezamăgirii produse de evenimentele din 1914-1918, precum şi de Marea Criză din 1929, două momente care au frânt aripile multor economişti si i-au forţat să se refugieze într-o logică a secolelor XVIII-XIX, nu a secolului XX.

Astfel, majoritatea soluţiilor privind problema fiscalităţii europene si a integrării în general, sunt încă impregnate de mercantilism.

Şi poate că apariţia acestui fenomen este una naturală, având în vedere că simpla liberalizare a fluxurilor de capital nu poate conduce la moartea mercantilismului, lipsa unei infrastructuri instituţionale solide care să gireze interactţiunile economice la nivel mondial nu face decât să accentueze retorica protectţionistă atunci când aceasta devine avantajoasă unui grup politic sau al altuia. Dar s-ar putea ca astăzi să fi ajuns într-o poziţie în care binele nostru nu se naşte neapărat din răul lor, iar abordările economice combative să nu fie deloc benefice lumii ca întreg.

Programul politic al lui Macron se referă şi la implementarea unei uniuni fiscale, însă reuşita Europei în această materie depinde de curajul cu care va construi acest nou sistem.

La fel cum simplă liberalizare a fluxurilor de capital nu anihileaza tendinţele mercantilismului, nici o simplă taxă federală, implementată prost, nu va produce cu adevărat o uniune fiscala, fără integrarea acesteia într-un sistem cu mult mai complex, definit de noi instrumente financiare care sa domine si să formeze un nou ecosistem, în ton cu realităţile prezentului si provocarile viitorului.

Inovaţiile financiare, respectiv noi tipuri de asigurări sau de vehicule prin care capitalul să fie distribuit în societate, pot creiona în timp o nouă arhitectură socio-economică, una mai actuală în raport cu relaţiile internaţionale de astăzi. Astfel de instrumente financiare, daca ar fi aplicate intr-un sistem bine-definit, pe scară largă în Uniunea Europeană, ar putea de asemenea conduce la o reaşezare a politicilor sociale, de o manieră nemaiîntâlnită de la Otto von Bismarck până în prezent.

 

 

 
Cuvinte cheie:
fericire
, sarbatorire
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide