O conversaţie cu un director român al unei multinaţionale, imediat după protestele din stradă care au determinat căderea guvernului Ponta şi aducerea în discuţie a unor nume noi, din sectorul privat, pentru noul guvern.
Eu: Credeţi că voi, cei din multinaţionale, nu veniţi în guvern (în administraţia publică - n.red.) din cauza salariilor?
El: Din punctul meu de vedere, da! 1.500 de euro net pentru primul-ministru România SA ţi se pare OK? 15.000 de euro (pe lună - n.red.) şi se bagă orice şef de multinaţională. Cu evaluare la final de an, şi dacă nu şi-a făcut treaba, „out“ şi dă banii înapoi.
Cred că o bună parte din cei din multinaţionale sau din companiile româneşti care cred că pot să fie ministru sau să conducă o companie de stat gândesc la fel. Banii sunt o problemă şi de aceea mulţi din sectorul privat nu vor să intre în administraţia publică, adică să lucreze la stat.
Cred că este o foarte mare greşeală ca un post la stat, de top, care te aduce în prim-plan să fie judecat atât de mercantil
În SUA, a lucra pentru administraţia americană venind din sectorul privat este cea mai mare onoare şi aproape nu se refuză niciodată. Istoria americană este plină de exemple de executivi care pentru patru sau opt ani şi-au lăsat jobul din corporaţii sau din bănci ca să lucreze pentru Unchiul Sam, pentru o diferenţă de salariu mult mai mare decât în România.
Nu cred că ministrul finanţelor din SUA câştigă mai mult de 300.000 de dolari brut pe an, deci 200.000 de dolari net (cam 16.000 de dolari net/lună), în timp ce în sectorul corporatist câştigă această sumă într-o lună, dacă nu cumva într-o săptămână. Şi nu am auzit ca cineva să aibă o problemă cu salariul mic din administraţia americană.
Bineînţeles, există o diferenţă între cifrele americanilor şi cele de la noi, dar nu cred că un job la stat, de top - prim-ministru, ministru, secretar de stat - este un job din care trebuie să faci bani. Sau poate este!
O funcţie publică înseamnă un punct important în CV, un knowledge extraordinar privind modul de funcţionare a unui stat, circuitul deciziilor, al documentelor, al discuţiilor strategice, al resurselor, al cunoştinţelor pe care le obţii atât pe plan intern cât şi pe plan extern etc.
Chiar este o problemă de bani când discuţi o poziţie la stat? Ce afli acolo poate valora mult mai mult când revii ulterior pe lista unui head-hunter care trebuie să te vândă apoi din nou la multinaţională.
Şi aici americanii sunt mult mai deştepţi ca noi prin modul cum privesc businessul şi legătura cu statul. În 25 de ani, gigantul General Electric a avut până acum la conducerea operaţiunilor din România doi oameni: Dan Ionescu, fostul director al desk-ului America din cadrul Ministerului Afacerilor Externe înainte de Revoluţie, şi acum pe Cristian Colţeanu, fost secretat de stat în Ministerul de Externe pe vremea lui Adrian Năstase. Iar afacerile lor merg foarte bine în România. Credeţi că pe General Electric îl interesa dacă cei doi sunt buni ingineri sau nu, sau dacă au lucrat în viaţa lor într-o fabrică ca să ştie cum se face un motor sau un utilaj petrolier? Pentru acest lucru sunt angajaţi alţi oameni.
Ştiu foarte multe cazuri în care multinaţionale de top caută cu precădere oameni care au lucrat la stat pentru a le propune să lucreze pentru ei în poziţii de vârf, pe salarii cu multe zerouri.
Cei care lucrează la stat ştiu unde să sune ca să ardă etapele, sunt obişnuiţi cu o anumită birocraţie, cu o anumită gândire administrativă şi ştiu ulterior cum să facă slalomuri între birourile din ministere pentru a-şi promova proiectele.
Din istoria noastră de secole, un job la stat este văzut ca un mijloc prin care să faci bani cât timp eşti acolo, pentru că nu ai o altă şansă de acest gen.
Din acest motiv Rahova este plină acum şi tuturor ni se pare ceva neobişnuit ca directori şi miniştri care au lucrat la stat să dea cu subsemnatul pentru corupţia la care au luat parte. La noi este ceva obişnuit, împământenit să te duci la stat ca să produci bani prin toate mijloacele.
Nimeni nu se gândeşte la un bine public sau la faptul că o idee de-a lui, un proiect, o şcolă, un spital, un drum, un pod, o lege, o reglementare pot rămâne în istoria ţării pentru decenii sau secole.
Dacă câştig 15.000 de euro/lună vin, dacă nu, nu! La BNR, CEC, Eximbank, ASF se câştigă aceşti bani, dar locurile sunt ocupate!
Cel mai mare paradox al economiei româneşti este că pe medie, în sectorul de stat, salariile sunt mai mari decât în sectorul privat, care are peste două treimi din PIB-ul ţării.
În septembrie 2015, în industrie - care concentrează cea mai mare parte a forţei de muncă private - salariul mediu este de 1.854 de lei net. În administraţia publică şi apărare salariul mediu net este de 2.580 de lei. Noroc că în educaţie salariul mediu net este de 1.651 de lei, iar în sănătate de 1.594 de lei net ca să mai reducă media de la stat şi media din ţară. Salariul mediu net pe economie a fost în septembrie de 1.833 de lei.
În 2014, salariul mediu proprietate publică a fost de 1.975 lei net/lună, iar în sectorul proprietatea privată a fost de 1.393 lei net/lună.
Deci pe medie, la stat salariul este mai mare ca la privat. Diferenţa este că în sectorul privat şefii câştigă mult mai bine decât şefii de la stat.
Întrebarea pentru directorii din multinaţionale este cum se face că angajaţii lor au salarii mai mici decât cei de la stat, pe medie?
Şi mai mult decât atât, dacă primesc 15.000 de euro net pe lună cum ar putea creşte economia României astfel încât toate salariile să crească, şi cele din sectorul privat şi cele de la stat, acesta fiind un interes public, naţional, strategic? Iar aici încă nu avem un răspuns, dar acum avem primul experiment cu noul vice-premier şi ministru al economiei Costin Borc, fost CEO la multinaţionala din industria cimentului Lafarge-Romcim. Dacă succesul lui la Lafarge îl va putea replica şi la nivelul întregii economii, atunci s-a făcut o mare breşă, prin care oameni din sectorul privat pot veni în sectorul de stat ca să mişte lucrurile.
Dar până una alta, cei din multinaţionale nu trebuie să privească jobul la stat ca pe o rentă fanariotă. Şi banii sunt importanţi, dar mai importantă este o şcoală sau o reglementare care să schimbe în bine o industrie, un sector, o economie.
