Problema nu e nouă. Din anii '90 încă, unii economişti se tot întreabă: alegem inflaţia ori şomajul? Numai că numeroase ţări, de multe ori, s-au ales şi cu inflaţie, şi cu şomaj. Acum, în anii crizei, dezbaterea a fost reactivată. Au dispărut multe locuri de muncă şi, potrivit multor opinii, pentru a fi evitată o creştere masivă a şomajului... soluţia ar putea fi inflaţia. Dilema inflaţie sau şomaj poate fi însă discutată doar pe termen scurt. Pe termen mediu, lupta împotriva inflaţiei constituie cea mai bună soluţie a menţinerii locurilor de muncă. Dar lucrurile nu pot fi simplificate. În ecuaţie sunt mai multe necunoscute. Iar alternativa inflaţie-şomaj nu poate fi absolutizată.
La noi, lucrurile sunt şi mai complicate. Starea economică a ţării s-a caracterizat întotdeauna prin dificultăţi numeroase şi mari. Reţetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica "etichete" s-a lovit, în cazul ţării noastre, de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit. Ne-am convins, de-a lungul anilor, că de inflaţie nu putem scăpa uşor. Fiindcă în acest proces se reflectă cu deosebire problemele unui sistem economic ce n-a ajuns la eficienţa dorită. Dar şi o deflaţie, ce s-ar putea produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preţ. Dar tot cu orice preţ trebuie să fie evitate noi explozii inflaţioniste. Mai cu seamă, trebuie evitate şocurile tip anii '90, cu salturi mari ale inflaţiei în sus, apoi cu salturi la fel de mari în jos, după care urmau alte urcuşuri.
Fără îndoială că este important să cunoaştem starea noastră actuală, în comparaţie cu realitatea care a devenit istorie. Dar este şi mai important să ne comparăm cu realitatea din jurul nostru, cu adevărurile lumii în care trăim. În zona euro bunăoară, preţurile cresc cu 1-2 procente pe an. La noi se înregistrează o inflaţie apropiată de 5 la sută. Diferenţa de inflaţie dintre noi şi ţările din zona euro se reflectă în standardul de viaţă. Dar şi pe piaţa valutară. Un curs leu-euro echilibrat va fi greu de atins fără stabilizarea preţurilor. În anii cu rate mari ale inflaţiei până şi munca, în loc să aducă belşug, ne-a adus pagube. De aici şi deruta atâtor milioane de oameni care muncesc din greu şi sunt plătiţi… după buget. Ei nu înţeleg că singura legătură adevărată se stabileşte între venituri şi eficienţa muncii. Tendinţa lor însă e de a face o altă legătură, între venituri şi preţuri. Legătură ce nu poate fi decât falsă, fiindcă îi face să nu înţeleagă nimic din ce li se întâmplă. Din cauză că ei confundă efectul cu cauza. Dar atât veniturile lor modeste, cât şi preţurile din piaţă, mai mari, nu sunt decât instrumente cu care se ia temperatura în economie. Ambele termometre măsoară efecte: veniturile indică până la ce cote se poate urca plata muncii; în acelaşi timp, preţurile arată valoarea de piaţă a produselor, fie ele bunuri economice, fie servicii. Din acest raport lipseşte tocmai baza: munca însăşi. Aşa cum este în realitate: bine sau rău făcută. Veniturile vor face faţă preţurilor numai atunci când vor fi rodul unei munci competitive, orientate cu faţa spre piaţă. Dacă pe piaţă nu se ivesc destui cumpărători care să aprecieze munca şi să poată plăti un preţ bun, de unde rentabilitate? Economia are o regulă de fier: suma încasată din vânzări să fie mai mare decât suma cheltuită în producţie. Altfel...
Dacă salariile cresc fără a fi însoţite de mai multă eficienţă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia preţurilor. Prin inflaţie, aşadar. Calea-i deci alta: creştere economică într-un climat mai puţin inflaţionist. Aşa că ar fi periculos dacă ar fi lăsată inflaţia s-o ia razna, în speranţa că vom scăpa de şomaj. Pentru că nu vom scăpa.
Soluţia e una singură: şi creştere economică; şi locuri de muncă; şi reducerea inflaţiei. E drept, acest drum e greu de parcurs. Greu, dar nu imposibil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
