Guvernul Ponta îşi proiectează în aceste zile o nouă configuraţie pentru Ministerul Finanţelor pentru a reduce evaziunea fiscală.
Se pune problema înfiinţării unui corp unic de control fiscal care să integreze Garda Financiară, Inspecţia Fiscală şi alte structuri de control prin care să fie redusă evaziunea.
Potrivit celor mai recente estimări, evaziunea fiscală se ridică la circa 20% din PIB, adică aproape 30 miliarde de euro.
În condiţiile în care veniturile la bugetul general consolidat au fost de 45 miliarde de euro în 2013, orice miliard de euro câştigat va fi un plus dacă este obţinut fără creşterea fiscalităţii.
Însă noua structură a finanţelor nu va avea rezultate dacă va merge pe aceeaşi idee că marea evaziune este doar la alcool, petrol, cereale. Este adevărat că de aici poate fi obţinută la buget micşorarea diferenţei între cele 8 miliarde de euro încasări din TVA şi nivelul de 16 miliarde de euro, cât ar trebui să ajungă la buget din acest impozit conform nivelului consumului.
Dar fără o reconsiderare a filozofiei impunerii fiscale veniturile din taxe şi contribuţii sociale vor rămâne la nivelul anterior de 31-32% din PIB.
Astfel, Finanţele va trebui să nu mai fie interesate doar de surprinderea şi taxarea fluxurilor financiare exprimate în cifrele de profit şi pierderi ale companiilor, ci, într-o măsură mult mai mare, de activele rezultate în urma obţinerii acestor profituri/pierderi de către companii.
Cu alte cuvinte, pe cât de importante sunt companiile pentru veniturile la buget, pe atât de importante va trebui să devină persoanele fizice.
În mod normal, fiecare structură ANAF, fiecare agent din cadrul structurilor ANAF ar trebui să aibă sub administrare un anumit perimetru geografic unde să îşi urmărească contribuabilii şi orice modificare de active relativ la veniturile obţinute.
Absenţa acestei abordări a permis anomalii numeroase din punct de vedere fiscal. Persoane fizice neînregistrate nicăieri ca salariate/ acţionari sau înregistrate ca acţionari la firme cu pierderi perpetue deţin active de sute de mii sau milioane de euro. Proprietari de active valoroase sunt înregistraţi în bazele de date ale Ministerului Muncii ca beneficiari de ajutoare sociale.
Oprirea introducerii impozitului pe venitul global în 2000 a împiedicat practic urmărirea fiscală a persoanelor fizice din punct de vedere al veniturilor relativ la activele deţinute.
Un rol important îl are aici lipsa de comunicare între bazele de date ale statului. În prezent cine obţine venituri din închirierea unui apartament plăteşte impozitul de 16% pe venitul din această închiriere la ANAF, în timp ce impozitul pe proprietate, adică pe locuinţa închiriată, îl plăteşte la Administraţia Fiscală a primăriei.
Funcţionarii ANAF va trebui să treacă de la statutul de "şoareci" de birou îngropaţi sub munţi de dosare la cel de "copoi" care să meargă în cartierul pe care îl au sub supraveghere fiscală şi să constate în mod direct anomaliile de active, tot ceea ce nu concordă cu veniturile persoanelor cuprinse în perimetrul alocat.
Aşa vor fi descoperite şi firele care duc la evaziunea cu alcool şi la cea cu cereale sau petrol, prin urmărirea permanentă a diferenţelor de active mobiliare şi imobiliare, financiare şi nefinanciare şi compararea acestora cu sursele de venit.
Niciun stat din Europa dezvoltată nu face altfel, inspectorii fiscali fiind printre cei mai temuţi reprezentanţi ai guvernului.
Altfel, anomaliile fiscale creează anomalii sociale, cum se vede cu ochiul liber în România. Romi analfabeţi milionari, profesori şi medici plătiţi mizerabil.
Alte două linii trebuie urmărite de Fisc pentru a obţine mai mulţi bani la buget păstrând nivelul actual al taxelor. În primul rând, pierderile companiilor din România. La 226 miliarde de euro cifră de afaceri a tuturor companiilor în 2011 profitul net cumulat (suma pierderilor şi profiturilor tuturor companiilor) se ridică la doar 1,5 miliarde de euro. Cu alte cuvinte tot sistemul de companii din România are o rată a rentabilităţii de 0,6%.
Greu de crezut că o afacere poate funcţiona cu o asemenea rată a rentabilităţii. Explicaţia este că jumătate dintre companiile din România înregistrează pierderi, a căror valoare cumulată este de circa 10 miliarde de euro.
Aici este o direcţie pe care ANAF-ul trebuie să o investigheze pentru a lămuri cât de reale sunt aceste pierderi.
O a doua linie mare de investigaţie este numărul prea mare de salarii minime. Nu mai puţin de 550.000 de salarii minime erau înregistrate la sfârşitul lunii ianuarie 2013, adică peste 12% din totalul salariaţilor din România.
Acestea sunt de fapt salarii care maschează plăţi prin alte tipuri de contracte decât salariile pentru a evita plata contribuţiilor sociale.
Este adevărat că pentru plata unui salariu net lunar de 1.000 de lei trebuie făcute cheltuieli de 1.700 de lei de către angajatori, dar România este ieftină comparativ cu Franţa sau Belgia unde pentru un salariu net de 2.000 de euro lunar cheltuiala angajatorului este de 4.200 sau chiar 4.500 de euro, deci mai mult decât dublu.
Neplata contribuţiilor sociale la adevărata valoare a salariilor determină nu numai subfinanţarea sistemului de sanătate, deficitul de 3 miliarde de euro de la bugetul de pensii publice, ci şi se constituie într-o viitoare bombă socială.
Sutele de mii sau chiar milioanele de salariaţi pentru care nu se plătesc deloc azi contribuţii la pensii sau se plăteşte aferent unui salariu minim se vor trezi peste 20-30 de ani că statul le va răspunde, când vor merge să-şi ceară pensia, că nu are obligaţii faţă de ei de la bugetul de pensii sau că obligaţiile sale sunt minime.
Schimbarea filozofiei fiscale prin urmărirea activelor acumulate şi nu numai a fluxurilor, verificarea pierderilor din sistemul de companii românesc şi problema abuzului de salarii minime - acestea sunt nucile tari pe care trebuie să le spargă guvernul dacă vrea cu adevărat o reformă a fiscalităţii în România.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
