Unde suferă economia: calitatea instituţională a mediului de afaceri

De cele mai multe ori, performanţa economică este asociată unui context financiar-cantitativ, care surprinde decadent, de altfel, morala post-modernă în privinţa acumulării de capital şi a succesului în afaceri: cine bagă bani, are succes, cine n-are, n-are. Doar arareori, însă, dezbaterea coboară coerent lafundamentele logicii economice. Căci cine mai are timp să discearnă asupra acumulării de capital, în timp ce băncile sunt învinovăţite, îndeobşte acum - în vremuri post-criză, de precaritatea financiară în care se zbate mediul de afaceri.

Progresul economic transcede, totuşi, acest cadru simplist, financiar-bugetar. A desluşi decalajele economice inter-ţări, înseamnă a înţelege, printre altele, de ce în unele ţări oamenii economisesc, acumulează şi investesc mai mult decât în altele. Treptat, economiştii au înţeles că trebuie să acorde atenţie nu neapărat activităţii economice per se, ci mai degrabă instituţiilor care “guvernează” mersul acesteia. În acest sens, instituţiile sunt regulile - economice, sociale, politice - care circumscriu alocarea resurselor în societate. În această logică şi la acest nivel se află cheia prosperităţii economice, cheia pe care economiştii o caută perpetuu, adesea prin “inginerii sociale”, care eşuează lamentabil.

Instituţiile şi economia instituţională 

Pentru multă vreme, economiştii au fost tributari păcatului “naturalist” de a considera că înzestrarea cu resurse (naturale) este condiţia dezvoltării. Din fericire, înzestrarea cu resurse nu este condiţia esenţială, şi nici una suficientă, pentru dezvoltarea economică. Dacă ar fi aşa, graniţa dezvoltării ar fi clară: de exemplu, japonezii ar trebui să fie săraci iar venezuelenii ar trebui să fie bogaţi.

În viziunea tradiţională asupra dezvoltării, economiştii invocă ideea că sărăcia (Lumii a Treia, de exemplu) este consecinţa lipsei de capital. De aici şi drumul pavat simplist şi, totodată, nefast cu paradigma redistribuţionistă: transferul de capital de la cei dezvoltaţi la cei subdezvoltaţi. Însă, este lesne de înţeles că a dispune de capital este tocmai expresia unei realizări economice, nu condiţia preliminară acesteia.

Asistenţa financiară nu poate decât să perpetueze mentalitatea şi (bună)starea economică de asistat. Statisticile arată că sutele de miliarde de dolari de asistenţă financiară externă, oferite cu aplomb ţărilor africane, au avut efecte modeste sau au consemnat eşecuri usturătoare privind reducerea sărăciei.

Apoi, eşecul economic al socialismului, consemnat şi el fără echivoc în istoria recentă, nu rezultă doar din factori particulari şi conjuncturali (resurse, capital, management politic etc). Socialismul - (de)căzut sau nu - este un eşec de sistem, adică un eşec instituţional integral, atât în planul raţionalităţii economice, cât şi în planul stimulentelor productive şi al naturii umane.

În ultimă instanţă, regulile, adică instituţiile (economice, sociale, politice) sunt cheia succesului economic. România nu suferă neapărat din lipsă de resurse, de competenţe educaţionale sau antreprenoriat, ci mai degrabă din lipsă de instituţii sănătoase, favorabile prosperităţii. 

De exemplu, tranziţia a ridicat o serie de provocări, a căror natură excede argumentul strict economic. Pentru a avea economie (de piaţă), trebuiau clarificate, cu prioritate şi legitimitate, drepturile de proprietate care fac obiectul pieţei. De asemenea, judecăţile economice se întregesc atunci când sunt aşezate în cadrul eticii, deci corelate natural cu dreptul, cu instituţia dreptului de proprietate. De aici şi importanţa specială a abordării instituţiilor…

Ca domeniu ştiinţific, economia instituţională coboară logica prosperităţii economice în toate profunzimile sale. Numeroase premii Nobel, care au debutat cu James Buchanan şi au continuat cu Ronald Coase, Douglass North, Oliver Williamson, au consacrat analiza economică a instituţiilor şi au legitimat devenirea sa academică. Pe această filiaţie de idei, am înfiinţat cursul de Economie Instituţională în ASE Bucureşti, curs care a întregit pentru o vreme oferta didactică a Facultăţii de Economie şi pe care l-am predat până recent.

Calitatea instituţională a mediului de afaceri

Domeniul economiei instituţionale a dat sens mai multor proiecte de cercetare, dintre care ultimul dezvoltă şi problematica articolului de faţă, cea a calităţii instituţionale a mediului de afaceri. Am avut ocazia de a participa ca cercetător la un proiect POSDRU, derulat în cadrul Academiei Române. În acest context, în colaborare cu Acad. Aurel Iancu, am studiat fenomenul costurilor de tranzacţie din perspectiva performanţelor mediului de afaceri. Recent, în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice “Costin Kiriţescu”, au fost publicate toate lucrările cercetătorilor, acesta fiind contextul care îmi permite să reiau şi să diseminez, totodată, anumite concluzii ale cercetării.

Ca demers empiric, am realizat agregarea anumitor factori instituţionali într-un indicator compozit - CIMA (Calitatea Instituţională a Mediului de Afaceri), care ilustrează explicativ potenţa activităţii antreprenoriale şi performanţele mediului de afaceri.

În esenţă, din punct de vedere metodologic, abordarea este comparabilă cu indicatorii unor rapoarte internaţionale consacrate, cum ar fi Index of Economic Freedom, The Global Competitiveness Report, Economic Freedom of the World Annual Report, Doing Business Report, Corruption Perception Index, care au servit, de altfel, şi ca sursă de documentare şi bază de date pentru anumite variabile instituţionale.

Pentru a surprinde mai bine, în termeni dinamici şi comparativi, decalajele în calitatea instituţională a mediului de afaceri în cadrul UE, am luat în considerare două grupe de ţări, care se disting net prin prisma sistemului instituţional, precum şi prin nivelul de dezvoltare economică.

Este vorba, pe de o parte, de o grupă de cinci ţări din Europa Centrală şi de Est (ECE) -  Bulgaria, Estonia, Polonia, România, Ungaria, adicăţări foste socialiste ale căror economii au trecut (sau încă trec, în plan instituţional) prin prefacerile tranziţiei şi integrării europene. Pe de altă parte, avem tot o grupă de cinci ţări, din Europa Occidentală (EO) - Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, adică cele mai dezvoltate economii ale UE şi ţări care au traversat deja, de mai mult timp, logica europeană a armonizării instituţionale.

Calitatea instituţională a mediului de afaceri (CIMA) este circumscrisă de opt factori instituţionali, care au fost selectaţi şi armonizaţi metodologic astfel încât să reflecte cât mai bine constrîngerile cu care se confruntă întreprinzătorii:

1. Protejarea proprietăţii;
2. Uşurinţa de a face afaceri;
3. Impunerea contractelor;
4. Plata impozitelor;
5. Povara reglementărilor;
6. Obţinerea de autorizaţii;
7. Corupţia;
8. Constrângeri instituţionale privind comerţul şi investiţiile.

Evaluaţi cantitativ şi cu limitele metodologice de rigoare, cei opt factori sunt integraţi într-un indicator compozit, care ilustrează cât de “costisitoare” sau “ieftină” este interacţiunea oamenilor de afaceri cu sistemul instituţional formal, fie că ne referim la conformarea legislativă şi juridică, fie la cea fiscală şi administrativă. Fiecare factor a fost evaluat anual, prin calculul unui coeficient distinct, ierarhizat pe o scală comună, de la 0 la 10, în care un punctaj mai mare indică o calitate instituţională mai mare, respectiv condiţii mai favorabile întreprinzătorilor şi activităţii economice, în general.

Calitatea instituţională a mediului de afaceri

Chiar dacă datele nu sunt tocmai de ultimă oră, ele oferă totuşi, cu inerţiile de rigoare inclusiv în planul statistic, o imagine relevantă a “raportului de forţe” în privinţa infrastructurii instituţionale care “guvernează” mediile de afaceri, precum şi o anumită dinamică a calităţii instituţionale în ţările respective.

Punctajele obţinute pentru CIMA arată că arată că progresele sunt relativ modeste, atât în ţările ECE cât şi în ţările dezvoltate din EO. Semnificativ este faptul că, în intervalul respectiv de şapte ani, calitatea instituţională a mediului de afaceri a sporit în ţările ECE cam în aceeaşi măsură ca şi în ţările din EO. Rezultă, deci, că decalajele de calitate instituţională se păstrează, după cum arată punctajele pentru aceste două grupe de ţări. Astfel, convergenţa instituţională nu se reflectă, totodată, în catching-up instituţional, cel puţin în această sferă a mediului de afaceri.

De asemenea, este ilustrativă distribuţia decalajelor instituţionale, în structura CIMA, între România şi celelalte ţări, aşa cum se prezentau lucrurile la sfârşitul intervalului de analiză. De exemplu, distribuţia calităţii instituţionale a mediului de afaceri între România şi grupa ţărilor EO arată astfel:

În reprezentareaaxială, calitatea instituţională este cu atât mai ridicată cu cât aria diagramei este mai mare, atunci când reprezentarea grafică este mai îndepărtată de origine. Se observă limpede că, din cele opt variabile instituţionale luate în considerare, cele mai apăsătoare decalaje se manifestă pentru corupţie, pentru plata impozitelor şi protejarea proprietăţii.

În planul corupţiei, de exemplu, semnificativ este faptul că acest decalaj apare pe fondul unui trend descrescător al punctajelor corupţiei la nivelul tuturor ţărilor din grupa EO. România şi Bulgaria înregistrează, totuşi, cele mai dezavantajoase punctaje pentru criteriul corupţiei. În sfera afacerilor, pe lângă povara formală a impozitării, corupţia se adaugă precum o taxă informală, care potenţează incertitudinea şi subminează arbitrar rezultatele economice.

Corupţia este, prin definiţie, o problemă a guvernării politice. De aceea, înainte de a considera corupţia drept cauză a deficienţelor economice, trebuie să se înţeleagă, mai degrabă, de ce corupţia este efectul deficienţelor instituţionale.

Între România şi grupa ţărilor ECE, distribuţia calităţii instituţionale a mediului de afaceri este următoarea:

Se observă, în context comparativ, că cel mai important decalaj se manifestă în privinţa plăţii impozitelor. În România, deşi cota unică de 16% este – aritmetic vorbind – printre cele mai mici din UE, competitivitatea fiscală are mult de suferit în planul contribuţiilor sociale, dar şi prin complexitatea în funcţionare a sistemului fiscal, care comportă diverse neajunsuri administrative.

Pentru oamenii de afaceri, pe lângă nivelul impozitării, povara fiscală totală include totodată şi o povară administrativă, prin costurile şi dificultăţile care intervin la plata impozitelor. Iar acestea pot fi diminuate nu doar prin reducerea numărului de taxe, ci şi prin extinderea modalităţilor online de plată a taxelor, într-un cadru birocratic-administrativ cât mai simplu.

Din perspectiva procesului de integrare europeană, interesantă este şi abordarea comparativă a CIMA între ţările din grupa ECE şi cele din grupa EO.

Revine sistematic în atenţie povara ridicată pe care reglementările o exercită asupra mediului de afaceri. Unele ţările – cum ar fi Marea Britanie – au realizat deja necesitatea simplificării legislative. Chiar şi Comisia Europeană a formulat o serie de recomandări care, ca multe altele, se înscriu mai degrabă în sfera dezideratelor decât în cea a imperativelor. Astfel era semnalată reducerea poverii reglementărilor, în special pentru sectorul IMM-urilor, care suportă costuri disproporţionate de conformare la o legislaţie complicată, însoţită de un aparat birocratic şi administrativ împovărător, deopotrivă pentru întreprinzători şi pentru ceilalţi plătitori de taxe, care alimentează bugetele publice.

Însă per ansamblu, o asemenea contrapunere, între ţările mai “noi” şi ţările mai “vechi” ale UE, are valenţele unui big picture instituţional, care lipseşte analiza de riscul rătăcirii printre detalii. Căci decalajele de calitate instituţională se întorc, deloc impredictibil, la instituţiile esenţiale ale societăţii democratice şi ale economiei de piaţă: domnia legii şi proprietatea privată, ca repere sistemice ce descătuşează antreprenoriatul şi performanţele mediului de afaceri.

Factorii instituţionali care au articulat indicatorul CIMA se înscriu, la rândul lor, într-un anumit arhetip instituţional, de integrare europeană şi armonizare. Dacă există un model european, acesta evoluează în prelungirea normelor formale de acquis comun(itar). În privinţa impactului reglementărilor, de exemplu, analizadezvăluie convergenţa simptomatică a unui “model”. Acesta nu este stimulativ, însă, pentru antreprenoriat, pentru competitivitatea mediului de afaceri. De unde rezultă că nu trebuie vânate neapărat orice sursă de convergenţă, căci unele potfi chiar potrivnice economiei şi prosperităţii…

Pentru a desăvârşi modelul social al statului bunăstării, bazat pe legislaţii atotcuprinzătoare şi un imens aparat birocratico-administrativ, guvernele au împovărat tot mai mult economia, printr-o sistematică expansiune bugetar-fiscală, ceea ce a atras pierderi de competitivitate la nivelul corporaţiilor şi a afectat calitatea instituţională a mediilor de afaceri europene.

Problema este că, în asemenea condiţii, sursele de concurenţă instituţională se îngustează de la sine. Aranjamentul instituţional european, bazat pe principii de strictă condiţionalitate, este construit în paradigma armonizării,mai degrabă decât în cea a diversităţii instituţionale.

Citite invers, unele decalaje pot deveni sursă de competitivitate. Acesta este, de exemplu, cazul concurenţei fiscale. Iar România încă nu a exploatat îndeajuns potenţialul productiv al competitivităţii fiscale. De aceea, ar fi nejustificat şi nefericit, deopotrivă, ca România să ia ca model povara bugetară europeană, care absoarbe aproape 50% din PIB şi chiar peste,în cazul unor ţări ca Franţa, de exemplu.Convergenţa fiscală (în sus)poate deveni, paradoxal,cel mai abitir obstacol pentru convergenţa prosperităţii economice.

Cosmin Marinescu,

Conferenţiar universitar doctor la ASE Bucureşti,

Consilier al Ministrului Finanţelor pe probleme de politici economice

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels