Poate nu e de mirare că, în dezbateri publice, o întrebare se repetă obsedant: va fi posibil, într-un timp atât de scurt, să străbatem un drum atât de lung?... În satul socrului meu, în anii interbelici, trăia un moş bătrân şi hâtru, căruia îi plăcea să stea la poartă şi să privească trecătorii. Şi cum, în anii aceia, oamenii călătoreau frecvent pe jos până în satele învecinate ori chiar până la oraş, mulţi se opreau şi-l întrebau: „Cât fac, bade, până în cutare loc?“ Răspunsul era, de fiecare dată, aceleaşi: „Mergi!“... Trecătorul îl privea mirat. „Mergi! insista moşul; o să văd cum îţi este mersul şi o să-ţi spun cât vei face până acolo unde vrei să ajungi…“ Astăzi, pentru cei ce întreabă dacă e posibil să ajungem la 1 ianuarie 2019 în Zona Euro, răspunsul nu e altul. Ştim, desigur, cum ne este mersul. Dacă nu-l schimbăm, n-avem şanse. Şi dacă trenul nu pleacă imediat.
Primul lucru ce ar trebui să-şi facă loc, în bagajele pentru această lungă călătorie, este macrostabilitatea. După ce, bineînţeles, vom fi consolidat ceea ce, acum, e deja un bun câştigat. Şi dacă, astăzi, temele macroeconomice sunt cuprinse doar în sfera de preocupări a specialiştilor cu atribuţii stricte în domenii cum sunt inflaţia, ratele de schimb, soldul bugetului, datoria publică, de aici înainte trebuie să devină teme de larg interes popular. Să coboare, deci, din sferele puterii şi din universităţi în mass-media, în pieţe, în stradă. Fiindcă tot ce este important pentru bunăstare trebuie să fie important pentru public. Şi, totodată, să intereseze partidele, sindicatele, autorităţile, întreaga societate.
Apropo de macrostabilitate. Ne-a mers bine în anii din urmă. Suntem a treia ţară din Uniunea Europeană cu cel mai mic deficit bugetar. Datoria publică e sub pragul de penalizare iar piaţa valutară e de multă vreme stabilă. Şi, mai cu seamă, dezinflaţia e deja consolidată. Îndeplinim toate criteriile de convergenţă nominală pentru Zona Euro. Ar fi însă riscant să urcăm sapa în pod. Pe câmpul ăsta e încă mult de muncă. Şi mai sunt bălării ce n-au ce să caute în bagajele pentru Zona Euro.
Problema cardinală e convergenţa reală. Criteriul cel mai drastic, în acest clasament, fiind PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. Deşi suntem încă jos de tot, pe locul 27 din 28 de ţări din Uniunea Europeană, ne dă speranţe faptul că am început să privim în sus. Şi să câştigăm puncte. Precizez însă: puncte şi nu locuri. Or, în această privinţă, important ar fi să urcăm.
Cu un PIB de 150 de miliarde de euro, în 2014, România e abia pe locul 17 în clasamentul european. Înaintea noastră sunt şase ţări cu populaţiile cele mai numeroase din Europa; dar sunt şi zece ţări cu valori ale PIB-ului mai mari decât ale noastre, unele mult mai mari, deşi au un număr mai mic de locuitori. Populaţiile unora dintre aceste ţări abia ating, numeric, un sfert din populaţia României. Pentru noi, deci, miza europeană înseamnă mai ales un PIB mai mare, ca să ne dea o valoare acceptabilă când o împărţim la 20 de milioane de locuitori. Danemarca, bunăoară, a împărţit în 2014 la numai 4,5 milioane de locuitori un PIB de 257 de miliarde de euro. Cu 100 de miliarde de euro peste PIB-ul României.
Fără îndoială, pe această scară vom putea urca numai dacă vom iuţi paşii. Condiţia fiind aplicarea unui program de asanare a pierderilor din economia reală şi a unui program ferm de restructurare. În plus, vom fi nevoiţi să asigurăm ritmuri mai înalte de creştere, să renunţăm la finanţări inflaţioniste ale valorii adăugate, să asigurăm programe riguroase de reducere a cheltuielilor în sectorul public şi de restrângere a costurilor în economie.
