Nu ştiu în ce măsură ar trebui să mă bucure reacţia unor tineri români care trimit scrisori oficiale către Premierul Victor Ponta sau altor demnitari cu ceva funcţie în stat.
Am tot citit prin presă păreri oficiale – coerente şi legitime, de altfel, – ale unor tineri care, fie încercau să-şi găsească identitatea în societatea românească, fie stăpâneau sentimente frustre în legătură cu taxele pe care aceştia trebuia să le plătească statului – bani pe care nu îi amortizau nicidecum.
Vorbim mereu despre anii care au precedat criza de parcă avem în faţa noastră un scenariu economic roz. Bine, analiştii anticipează pentru următorii ani consolidarea ponderii industriei în PIB undeva în jurul nivelului de 28-30%. Şi tot ei ne bucură când citim ştiri şi ne comunică zâmbind încurajator că în ultimii 5 ani industria şi-a majorat contribuţia la creşterea economică, deci, se poate cu mai mult şi mai bine în umrătorul an.
Că o fi criză economică, că nu o fi, are cine să stabilească. Noi aşteptăm cuminţi noi scenarii care să ne provoace din nou doar la discuţii, uneori inepte.
Însă e cu atât mai greu să vorbeşti despre criza de identitate a tânărului român. Ok, trăim într-un balon speculativ al societăţii şi explozia consumului excesiv sugrumă dezvoltarea ţării care ar trebui să fie declinată prin majoritatea proceselor de producţie. Şi nu, nu mă refer la back to the basics pentru că un om sau sistem nu funcţionează aşa. Are nevoie de reinventare şi investiţie în timp, resurse sau generaţii. Revenind la ambiguitatea de a fi tânăr în România cu perspective optimiste şi încrezătoare, cred că dincolo de guvernanţi, de faptele lor extirpate, uneori, de bun simţ, suntem eu şi tu care creăm un uriaş rezervor de oameni, acţiuni, energii şi fapte a cărăr consecinţă depinde în mod direct de noi.
Într-adevăr, agenda contextului economic pare să fie aspră cu noi: spre exemplu, dacă avem un job nu mai putem termina şcoli de specialitate şi daca tot le facem, la un moment dat e musai să renunţam la una din ele ca să ducem la bun sfârşit “strategia” – are atâţia fani cuvântul ăsta... Însă, peste neputinţa sistemului, nu ne recunoaştem niciodată punctele forte: mediocritate, invidie, lene. Şi astea cresc în noi o dată cu “maturizarea” noastră. Acum câteva zile am auzit în metrou un dialog între câţiva studenţi care se închipuiau pe funcţii măreţe în marile companii. Nu e un vis urâcios, e chiar benefic. Partea proastă din toată ecuaţia erau pretenţiile “juniorilor”: salarii măricele pentru experienţa lor şi nicio oră lucrată în plus pentru că avem şi noi o viaţă socială.
