Guvernul Franţei (socialist) a ajuns zilele trecute la un acord cu ArcelorMittal, iar o parte a capacităţilor platformei siderurgice de la Florange (Lorrena) se va închide, o parte a producţei va fi relocată, oamenii vor pleca în şomaj. Asta după ce Guvernul ameninţase cu naţionalizarea întregului combinat şi după ce unul dintre miniştrii Cabinetului de la Paris subliniase că ArcelorMittal (cel mai mare producător de oţel din lume care deţine în România mai multe capacitaţi industriale, cea mai mare fiind combinatul siderurgic de la Galaţi) nu mai este binevenit în Franţa pentru că nu respectă Republica. Guvernul anuţase că a găsit cumpărători pentru Florange, dar pentru întreaga platformă nu doar pentru cele două furnale pe care voia să le închidă Mittal. Drept urmare: naţionalizăm şi vindem apoi cu totul. Ce euforie!
Puternicele sindicate franceze acuză acum guvernul de trădare pentru că este de neînchipuit ca un executiv de stânga, ajuns la putere cu promisiunea că nenorocirea se va sfârşi odată ce ajunge el la putere, să fie pus în genunchi de un patron indian.
Dramoleta Cabinetului de la Paris în această afacere este analizată excelent în ziarul francez cu opţiuni de stânga, întotdeauna apropiat socialiştilor, Le Monde: socialiştii şi-au dorit din tot sufletul această naţionalizare parţială; voiau să intre în istorie cu isprava lor - locurile de muncă pe primul loc!
De ce ce nu au făcut-o? Guvernul nu are bani să despăgubească Mittal, companie care, fireşte, a dat asigurări publice că respectă Franţa.
Preşedintele socialist Francois Hollande (care s-a întâlnit zilele trecute cu proprietarul ArcelorMittal) trebuie să admită adevărul, chiar dacă nu-l afirmă public: un guvern fără bani e un guvern mort.
La unul dintre summit-urile Consiliului European, singurul la care a participat până în prezent, premierul Victor Ponta a susţinut planul lui Francois Hollande de creare a unui fond pentru dezvoltare şi locuri de muncă de 130 mld. euro. Întors acasă, a susţinut asiduu ideile socialiştilor din Europa şi din America, anume că severa austeritate bugerată impusă de Germania Europei a transformat un accident într-o catastrofă.
Din păcate, odată ajuns la putere, mai exact la şase luni după ce a câştigat alegerile prezidenţiale, Hollande (preşedintele Franţei dictează de facto guvernului) a fost obligat de realitate să adopte cel mai auster buget al Franţei din ultimii 30 de ani, bugetul pe 2013. Idealurile s-au topit in faţa realităţii: activele statului francez sunt, potrivit ultimului raport al Curţii franceze de Conturi din vară, de 928 mld. euro, iar pasivele de 1. 763 mld. euro. Altfel spus: dacă ar vinde toate proprietăţile sale, toate acţiunile din companii, statul mai are nevoie de 835 mld. euro pentru a-şi achita datoriile.
Premierul Ponta ştie, cu siguranţă, care e situaţia conturilor statului, pentru că este la Palatul Victoria de şapte luni. Dar poziţia lui viitoare nu este diferită de ce a mentorului lui socialist Francois Hollande: înjuri Germania în campanie electorală, dar ajungi la vorba ei când faci bugetul pentru că nu ai altă soluţie.
Ponta nu va avea bani şi va trebui să înveţe lecţia de umilinţă a mentorului său.
A fi umil - sensul de "smerenie", nu de "cerşetorie"" - presupune a avea judectă. Alegerea sensului îi aparţine lui Victor Ponta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
