La începuturile democraţiei noastre, a micii noastre democraţii, un anume domn Sabin Gherman a scris un text care se chema „M-am săturat de România!” Atât i-a trebuit. Toţi patrioţii i-au sărit în cap. Toţi mândrii de România s-au simţit ofensaţi: cum un individ din Cluj să jignească mândria întregii patrii?
În urma cu doi ani am scris un text sub imperiul unei cumplite furii în care spuneam: iubiti România, e tot ce am şi ce aveţi şi voi şi este o onoare să-ţi iubeşti ţara, nu o datorie (Iubiţi-vă ţara, iubiţi-o din toată inima. Nu am, nu aveţi altă şansă!).
Nici astăzi nu aş zice altfel, dar zic: nu sunt mândru ca sunt român.
Pentru că ţara asta, de când mă ştiu, nu mi-a oferit un motiv să fiu mândru de ea.
Prima mea plecare în străinătate prin 1995, cred, era să se termine cu datul meu jos din tren la frontiera ungaro-slovacă. În compartiment erau trei paşapoarte: unul american (o misionară americanca ce lucra pentru un orfelinat din RO), unul olandez care se plimba prin Europa şi vizita ţări exotice şi unul românesc care mergea la Praga pentru un curs despre „managementul în presă”, curs adresat amărâtelor ţări din Est abia ieşite din comunism, sponsorizat de o fundaţie americană. Doar paşaportul românesc a avut probleme deşi avea în el şi 500 de dolari şi invitaţia oficială a guvernului din Cehia.
Dacă prezinţi paşaportul românesc pe aeroportul din Frankfurt la schimbarea avionului, vameşul te va întreba şi acum: în ce scop mergi la Bruxelles?
Poate astea sunt întrebări standard, dar din 20-30 de paşapoarte străine de toate naţiile, atât cât am putut vedea de pe linia galbenă, doar paşaportul românesc a fost întrebat.
Sunt mândru că sunt român? De ce aş fi?
O bună parte a concediului din acest an l-am dedicat tatălui meu care care este un „mare cititor”, dar care are probleme mari cu vederea. Am stat odată 12 ore în aşteptare pentru o „injecţie”. De la 7.30 dimineaţa până la 7.00 noaptea. I-am spus unui prieten povestea şi zice el: „de ce nu mi-ai zis că ştiam eu pe...” Nu am vrut, am vrut să văd până la capăt cât de mândru pot fi eu de România. Am vrut să văd cum e pentru cei care nu cunosc „pe”.
Vedeţi, veţi spune că spun lucruri personale şi lucrurile personale nu au ce căuta într-un ziar. Dar cum se alcătuiesc până la urmă iubirile, urile? Cum se construieşte respectul faţă de tine, faţă de cei din jurul tău, faţă de ţară?
Spun toate astea pentru că observ că toţi candidaţii la alegerile ce vin îşi iubesc ţara de nu mai pot. Toţi sunt mândri România, dar nimeni nu zice de ce.
Cu siguranţă voi fi blestemat pentru că spun acum: nu-mi place România şi o detest.
De fapt România este o naţiune nefericită, mult prea nefericită ca să mai poată vieţui mult. Iubesc nefericirea ei pentru că fac parte din ea. Atât am avut de zis.
