Indiferent care va fi rezultatul alegerilor de duminică, 11 decembrie, guvernul rezultat în urma votului va trebui constituit cât mai repede pentru că incertitudinea politică internaţională este la cote maxime. România nu-şi poate permite să adauge incertitudine locală peste deja tensionatul cadru al politicii internaţionale.
Cine va conduce ţara în următorii patru ani va avea pentru prima dată misiunea de a administra mai degrabă efectele dezechilibrelor externe decât dezechilibrele interne.
Este adevărat că suprapunerea între scăderea taxelor şi creşterea salariilor poate crea un derapaj fiscal în 2017, însă este de presupus că nimeni nu va fi atât de iresponsabil încât să bulverseze echilibrele financiare cu deficite bugetare de 4-5% din PIB.
Incertitudinea în regiunea apropiată provocată de anexarea Crimeei de către Rusia acum doi ani este deja depăşită de incertitudinea direcţiei în care se îndreaptă Uniunea Europeană după Brexit, cât şi de turnura pe care o va lua politica internaţională după venirea de facto la putere a lui Donald Trump.
Tensiunea între marile puteri ale lumii începe să ajungă la cote maxime, la fel ca înainte de cele două războaie mondiale, iar retragerea din Europa a perfidului Albion este un semn că se pregăteşte o reconfigurare totală a raporturilor de forţe globale.
Războaie nevăzute sunt purtate astăzi prin acorduri comerciale sau fuziuni şi achiziţii. Mersul banilor este, ca întotdeauna, mai concludent decât declaraţiile politicienilor în ceea ce priveşte interesele marilor puteri.
Tot blocul de ţări dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, aşa-numitul „Intermarium“, priveşte cu îngrijorare spre est, iar unele ţări, mai nou, şi spre vest. „Cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete”, spune un dicton. Amintindu-şi cum au fost strivite în anii ‘40 între Vest şi Est, toate ţările din această regiune caută acum repoziţionări, se uită în jur cu înfrigurare. De aceea, aproape că mai important decât cine va ocupa poziţia de premier în guvernul următor va fi cine va ocupa poziţia de ministru de externe.
Criza financiară externă din 2008 a fost importată pe canalele cursului de schimb şi pe canalul dobânzilor. Acea criză nu s-a terminat, de fapt, ci s-a transformat astăzi într-o criză politică la nivel internaţional. Sechelele nerezolvate ale crizei economice, transpuse în plan social, au determinat apariţia pe firmamentul politicii internaţionale a unor lideri despre care nimeni nu credea că ar avea vreo şansă, precum Trump. Dar nimeni nu credea că băncile private cu sute de ani vechime va trebui salvate de banii statelor. Puţini îşi mai amintesc şi mulţi de fapt nu vor să-şi amintească trecerea pe lângă catastrofa financiar-bancară din iarna anului 2008-2009. Nu e de mirare schimbarea la 180 de grade a politicilor din ţările dezvoltate după rănile crizei financiare internaţionale.
Din acest punct de vedere, România trebuie să meargă pur şi simplu pe sârmă în perioada următoare, ca un frate mai mic când fraţii mai mari se iau la ceartă. Misiunea liderilor săi va fi de a stăvili consecinţele tulburărilor politice internaţionale pe plan local. Trebuie să ne aşteptăm la răsturnări istorice. Geopolitic, vor urma 5-10 ani în care vor fi reaşezări dramatice de forţe, exact ca mişcările tectonice determinate de tensiunile acumulate în scoarţa terestră.
De aceea, poate că va trebui să învăţăm inclusiv de la Marea Britanie cum să ridicăm podurile.
Oricine va câştiga va avea o misiune grea. De a trece România nevătămată printr-o perioadă cum n-a mai fost pe plan internaţional de la Al Doilea Război Mondial încoace.
