Numai cine nu vrea nu este în ţara asta ministru. Când intri în clădirea Ministerului Finanţelor şi aştepţi formalităţile de primire, nu are cum să nu-ţi atragă atenţia pomelnicele de liste atârnate pe pereţi cu cei care s-au perindat prin fruntea ministerului şi în faţa cărora ofiţerul de la poartă va fi tresărit zi de zi: „Să trăiţi, domnu’ ministru!“: 25 de miniştri în 27 de ani!
Aceeaşi poveste la Ministerul Economiei, care ieri a bifat al patrulea ministru în funcţie în vreme de doar opt luni: Alexandru Petrescu, ministru două luni, Mihai Tudose (actualul prim-ministru, patru luni), Mihai Fifor, două luni, şi, iată, o nouă figură, ilustrul necunoscut Gheorghe Şimon.
Gheorghe Şimon, deputat PSD, a depus ieri jurământul ca ministru al economiei, în vreme ce predecesorul lui a depus jumământul ca ministru al apărării, fotoliu rămas liber după demisia lui Adrian Ţuţuianu. Una dintre cele mai importante poziţii din guvern – cea de ministru al economiei – ajunge să fie subiectul unui joc de neînţeles: care sunt criteriile după care cineva ajunge ministrul care să decidă nu doar soarta unor companii importante aflate în adminstrarea statului, ci politica economică a ţării? – lucru mult mai important decât cele patru-cinci procente pe care statul le mai are în economie.
Doi prim-miniştri ai României de după revoluţie au fost, înainte de a avea această puternică poziţie în stat, miniştri ai economiei - Tudose şi Tăriceanu -, dar niciunul dintre ei nu a arătat un interes deosebit pentru domeniul pe care l-au gestionat. Mihai Tudose nu a deschis niciodată gura în public cât a fost ministru al economiei, iar azi, ca prim-ministru se remarcă prin decizia potrivit căreia toate companiile de stat să vireze la buget în avans sume sub formă de dividende neangajate în proiecte viitoare.
„Dividendele, în mod cert, se dau acţionarilor. Nu le-a jefuit nimeni, nu le-a luat nimeni ceea ce nu aveau dreptul. Le-am luat acum, pentru că acum ne trebuie. Vrem să începem nişte proiecte foarte mari şi am dat un exemplu Braşov-Ploieşti. Acela se face pe bani naţionali şi trebuie să demonstrăm că avem banii măcar de început, ca Banca Mondială să fie parteneră în proiect”, explică premierul. Dar politica pentru companiile din portofoliu, astfel ca ele să producă „dividende” şi peste zece ani şi pentru economia întreagă, care este?
Ministerul Economiei are sub autoritate companii importante din domeniul energiei sau apărării precum Transelectrica sau Transgaz.
Care este politica pentru ele?
Dar care este politica pentru economie în ansamblu având în vedere că - după cum arată numele nimisterului de resort – aici ar trebui să se afle leagănul principalelor politici pe care statul trebuie să le aplice pe termen lung?
Cu miniştri care se schimbă la două - trei luni, cu titulari de ministere care depun jurământul de mai mai multe ori decât rândurile rezonabile din CV-ul lor, este dificil să faci politici pe termen scurt şi imposibil să le faci pe termen lung.