Deşi suntem la jumătate la PIB per capita faţă de aceste ţări (10.000 de euro), avem salarii la jumătate, de zece ori mai puţini kilometri de autostrăzi per capita şi o înzestrare cu apă, canalizare şi încălzire pentru doar 50% din locuinţe, producem mai multe legi.
Ce ne spune asta şi de ce este important?
Acurateţea procesului legislativ şi capacitatea unei legi de a se mula pe realitatea economică, de a răspunde cerinţelor societăţii şi de a determina schimbări benefice, este determinantă pentru buna administrare. Aceste date arată că România pătimeşte social şi economic din cauza supralegiferării şi a legiferării proaste.
În loc să realizeze o lege abia după consultări cu toţi partenerii implicaţi, de cele mai multe ori Guvernul şi Parlamentul acţionează în pripă, astfel încât se intră într-un cerc vicios. Legea trebuie astfel imediat modificată pentru că proprietarii de păduri sau elevii din şcoli, de exemplu, sunt dintr-o dată puşi în situaţii fără ieşire.
Inflaţia de legi este în strânsă legătură cu faptul că jumătate dintre acestea sunt date în procedură de urgenţă, adică prin ordonanţă de urgenţă a guvernului (vestitele OUG).
Conform studiului citat, 49% dintre legile adoptate în 2017 au fost date iniţial prin OUG. Aceasta îşi produce efectele imediat, însă trecerea sa prin Parlament presupune surprize pentru cei afectaţi. Legea se poate schimba esenţial, cum este cazul legii TVA split, care a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi merge la promulgare având o aplicabilitate cu 95% mai mică decât cea iniţială.
În toate celelalte ţări din Europa de Est menţionate în studiu, procentul legilor adoptate în procedură de urgenţă este de sub 10%.
Urgenţa adoptării de legi reflectă şi altă anomalie. Faptul că pentru jumătate din legislaţie guvernul este iniţiator. Aceasta înseamnă că guvernul îşi depăşeşte cu mult rolul său de administrator, aşa după cum este însărcinat conform Constituţiei. Cele trei puteri ale statului ar trebui în mod natural să se ocupe, după cum le este denumirea, de putere legislativă (parlamentul), putere executivă (guvernul), putere judecătorească (instanţele).
De fiecare dată când o putere intră pe teritoriul celeilalte, consecinţele sunt dezastruoase.
Administrare înseamnă urmărirea obiectivelor asumate şi de execuţie a bugetului, în care să fie duse la capăt, punând resursele necesare la un loc, proiecte precum autostrăzi, centrale nucleare sau parcuri industriale. Însă guvernul se adună şedinţă de şedinţă să legifereze.
Cu cât este mai mare gradul de incompetenţă în Ministerul de Finanţe în colectarea taxelor, cu atât apetenţa funcţionarilor pentru o nouă legislaţie fiscală este mai mare. Prima grijă a oricărui funcţionar este să spună „Nu mă lasă legea”. Şi atunci vrafuri - vrafuri se adună propuneri legislative care apoi sunt sunt împinse în circuit de interese individuale sau de grup.
De cele mai multe ori, legile sunt date nu pentru a atinge un obiectiv, pentru a muta lucrurile din punctul A în B, ci pentru ca iniţiatorii să-şi acopere răspunderea.
Inclusiv mutarea contribuţiilor sociale la angajator nu înseamnă decât transferul responsabilităţii colectării acestora pur şi simplu asupra angajaţilor, pentru că ei vor fi practic debitori în faţa bugetelor de asigurări, iar angajatorii nu sunt decât nişte colectori ai impozitului pe venit şi ai CAS.
Sute şi sute de legi apar în fiecare an cu note de fundamentare însăilate, fără studii de impact, fără să fie chemaţi la masă cei care vor urma să suporte consecinţele.
În acest context, nu este de mirare că cei care au diverse direcţii în care trebuie să acţioneze o fac fără scrupule.
Au apărut de multe ori legi de nicăieri, care au bulversat sectoare întregi din economie şi apoi au fost corectate cu costuri enorme. Spre exemplu, legislaţia foarte favorabilă iniţial energiei eoliene a făcut ca România să ajungă în top 3 state ca instalări de capacităţi de producţie de energie eoliană, ceea ce a dezechilibrat sistemul de producţie de energie electrică. A trebuit, ulterior, să fie redus numărul de certificate alocate pentru eolian şi solar, pentru că altfel industria devenea necompetitivă şi economia mai mult pierdea decât câştiga. La fel, Fondul Proprietatea a apărut cu o viteză de rachetă, cu iniţiaţii intrând imediat în tranzacţii sau ocupând poziţii în sistem, iar de câţiva ani curg anchetele penale.
Cine şi cum a coordonat apariţia aceste legi, la adăpostul inflaţiei legislative? Istoria va judeca.
Jumătate din legile date în 2017 privesc sectorul de business, iar o treime, adică peste 50 de legi, înseamnă direct modificări ale legislaţiei fiscale, mai arată studiul citat.
Să ai o modificare fiscală pe săptămână, ca antreprenor român, poate chiar start-up, înseamnă că nu mai ai pur şi simplu când să te ocupi de ceea ce trebuie să faci pentru clienţii tăi, ci doar de felul cum să îţi plăteşti taxele. Nu este de mirare atunci că pot rezista în această barbarie legislativă numai firmele mari, care au acces la firme de consultanţă unde descâlcirea hăţişului legislativ costă de la 200 de euro pe oră în sus. Aşa se explică practic faptul că gradul de polarizare în economie a crescut semnificativ: în 2016 1% din firme concentrau 67% din venituri, faţă de 50% din venituri în 2008, conform Coface.
În această pondere uriaşă în totalul legislaţiei emise de statul român a legilor în procedură de urgenţă şi în numărul mare de legi adoptate în fiecare an stă de fapt slăbiciunea instituţiilor. Nu ai cum să cheltui eficient cei 30% din PIB taxe şi contribuţii colectate când emiţi neîntrerupt legislaţie prin OUG.
Cu o medie de 3-4 OUG pe şedinţă, fiecare de câteva zeci de pagini, niciun guvern nu poate da rezultate. Pur şi simplu nu poate urmări aplicarea lor. Tone de legi, degeaba.
