Preşedintele Băncii Central Europene (BCE), Jean Claude Trichet sugerează formarea unui guvern european şi nu vede decât soluţia federalizării Europei, (Statele Unite ale Europei) ca răspuns la actuala criză sau la cele viitoare. Fostul cancelar german, social-democratul Gerhard Schroder, pretinde, de-a dreptul, transformarea Comisiei Europene într-un veritabil guvern european şi federalizarea Uniunii Europene.
Săptămâna trecută, ministrul german de finanţe Wolfgang Schauble a adus în discuţie revizuirea Tratatul de la Lisabona (versiune consolidată a tratatelor Uniunii Europene), semnat în 2007 şi intrat în vigoare în 2009, pentru a da responsabililor de la Bruxelles o marjă mai mare de manevră în domeniul economic. Nu mai departe de acum trei săptămâni, preşedintele Traian Băsescu vorbea de Statele Unite ale Europei ca soluţie la păstrarea poziţiei Europei ca mare putere pe scena lumii.
Ultimul venit în clubul federaliştilor: italianul Mario Draghi care peste nici două luni va prelua fotoliul de şef al BCE şi care cere şi el modificarea Tratatului de la Lisabona, pe considerentul că nu pieţele, ci construcţia inadecvată a UE stă la baza ultimului val al crizei în zona euro.
Ceea ce era de neconceput în urmă cu trei - patru luni prinde contur. De două - trei săptămâni, un tsunami federalist bântuie prin Europa. Nu vorbim despre "păreri". Au intrat în arenă unele dintre cele mai puternice voci din zona politică şi financiară. În faţa lor, propunerile Angelei Merkel şi ale lui Nicolas Sarkozy de formare a unei "guvernanţe" a zonei euro sunt "paleative".
Pentru majoritatea oamenilor, Tratatul de la Lisabona nu înseamnă nimic. Realitatea este cea de lângă noi - noi cei din Nord, din Sud, Est sau Vest. Ea se numeşte şomaj, sau datorii, care aduc cu ele programe de austeritete greu de suportat şi, mai cu seamă, deznădejde pentru mulţi pentru că orizontul nu se întrezăreşte.
Pentru Mario Draghi, până la urmă şi el un spectator pentru că multe nu va putea face de unul singur, realitatea are şi alte sensuri: ieşirea din criză nu este posibilă, sugerează el, fără o amplă revizuire a Tratatului de la Lisabona.
Măsurile pe termen scurt împotriva crizei datoriilor statelor din zona euro nu sunt suficiente, iar ultima faţă a crizei, susţine viitorul şef al BCE, a fost provocată de o construcţie europeană inadecvată: nu pieţele au provocat problema, ci doar au amplificat-o.
Ce vrea Draghi să aducă nou în Tratat?Îmbunătăţirea disciplinei fiscale în statele membre, dar şi măsuri structurale şi de guvernanţă.
"Reacţia pe termen scurt include aplicarea prevederilor acordului din 21 iulie privind susţinerea Greciei şi suplimentarea Fondului European de Stabilitate Financiară, dar nu este suficient".
Este acelaşi lucru pe care îl repetă de două săptămâni Wolfgang Schauble, ministrul german de finanţe.
"Tratatul de reformă" sau Tratatul de la Lisabona este documentul după care se ghidează Uniunea Europeană şi este un compromis dureros după respingerea în 2005 a Constituţiei europene în Franţa şi Olanda.
Practic, ceea ce s-a respins prin referendumurile amintite a fost "federalizarea" Europei.
Extinderea Uniunii Europenea presupus noi reguli de luare a deciziilor pentru că una era UE - 15 şi alte UE - 27.
Ce s-a obţinut a fost o reglare a mecanismelor greoaie care nu a intra deloc în intenţia celor care au dat un impuls definitiv extinderii UE şi care cereau o uniune nu doar pe orizontală, ci şi pe verticală.
O simplă mostră din Tratatul de la Lisabona pe care o redăm mai jos arată cât de greu este mecanismul de funcţionare a UE.
Iată ce spune Tratatul de la Lisabona în materie de politici economice:
Art121 din Tratat: "Statele membre îşi conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii:
(1) Statele membre îşi consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun şi le coordonează în cadrul Consiliului, în conformitate cu articolul 120.
(2) Consiliul (de miniştri - n.n.), la recomandarea Comisiei (Europene - n.n.), elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului European (şefii de state şi de guverne - n.n.) (...).
Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale alepoliticilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii.
În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabileşte aceste orientări generale.
Consiliul informează Parlamentul European cu privire la recomandarea sa. (...)
(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice şi a unei convergenţedurabile a performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentatede Comisie, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele membre şi în Uniune, precumşi conformitatea politicilor economice cu orientările generale menţionate la alineatul (2) şi efectueazăperiodic o evaluare de ansamblu.
(...) (4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii prevăzute la alineatul (3), că politicileeconomice ale unui stat membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute la alineatul(2) sau că acestea riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice şi monetare, Comisiapoate adresa un avertisment respectivului stat membru. (...) În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul hotărăşte fără a ţine seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză. Majoritatea calificată a celorlalţi membri ai Consiliului se defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a)."
Iată ce spune art 238: "Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliuluireprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65 % din populaţia acestor state."
Ce aţi înţeles din paragrafele de mai sus care reglementează politica economică generală?Că un stat membru care nu respectă liniile directoare poate primi "un avertisment". Dacă se supune la vot este nevoi de majoritatea calificată, cu excluderea de la vot a statului "incriminat". Altceva?
Sigur, exemplul de mai sus nu este absolut definitoriu pentru a explica mecanismul de funcţionare a UE, există şi alte mecanisme de constrângere, dar nu există o penalitate clară pentru un stat care încalcă normele, cum nu există nici norme foarte - foarte clare de ajutorare a unui stat (cu excepţia ajutoarelor de solidaritate), de aceea se recurge la artificii.
Acesta este sensul reglementărilor propuse care privesc pierderea suveranităţii fiscale a unui stat care cere ajutor: nu avertismente, ci dirijarea de către o altă instituţie - un guvern al zonei euro sau un minister de finanţe suprastatal - a finanţelor statului respectiv până la reglamentarea situaţiei. Acesta este, deocamdată, sensul pe care economiştii îl dau termenului din ştiinţele politice de "federal".
Dincolo de vocile economiştilor, problema este una strict politică. Pentru că acel curent antifederalist care a condus la respingerea Constituţiei în 2005 în Franţa şi Olanda i-a avut în frunte pe politicienii apostaţi ai noii ordini. Sigur, un profesor de talia lui Vasile Puşcaş ar vedea în aceştia expresia curentului conservator căruia epigonii vizionarilor părinţi ai Europei unite nu au ştiut să-i facă faţă. Dar aceasta nu modifică rezultatul din trecut şi nici realitatea curentă că nimic nu a fost învăţat şi că, în sânul actualei Comisii Europene Barroso II (care plăteşte acum scump preţul compromisului pentru realegerea ai) nu se vede niciun efort notabil de a stăvili valul de populism şi neoeuroscepticism ca bântuie Uniunea Europeană de la Nord la Sud.
Să fim clari: dacă Finlanda a cerut garanţii colaterale Grecie pentru participarea ei la fondul de împrumut creînd un precedent periculos, a făcut-o din considerente strict electorale, cum electorale sunt şi ezitările Angelei Merkel - lucru care nu a ajutat partidul pe care îl conduce să câştige alegerile de duminică din propriul land, Mecklenburg - Pomerania Inferioară. Acestea nu sunt viziuni "federaliste", ci conservatorism naţional.
Tratatul de la Lisabona, aşa lipsit de viziune cum este, a intrat în vigoare după discuţii şi compromisuri care au durat aproape şapte ani. Şi doar o durere insuportabilă ar determina "pacientul" UE să admită grefa care i-ar da mai multe speranţe. Totul este însă ca acastă grefă să nu fie respinsă cu consecinţe şi mai grave cum ar fi o "nouă Europă" împărţită între membrii zonei euro sau cei care sunt, deocamdată, în afara ei.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
