Pe Basarabei, în inima şoselei, stă de vreo câţiva ani un fast-food. Prin faţa cârciumii Ali Baba, trec zi de zi copiii către şcoală, bolnavii spre Fundeni şi pensionarii către piaţă. Pe 20 septembrie timpul a stat. Ali Baba s-a golit brusc. În jur, mii de jandarmi au înşirat cordoane şi bariere imposibil de trecut rupând oraşul PSD de restul. Pe 20 septembrie, cohorte de bărbaţi, femei cu copii mici şi puşti convinşi că doar Partidul este viitorul au trecut indecişi tăind şoseaua lui Ali Baba ca să-l lanseze la preşedinţie pe găsitorul de comori al vremii. Am căutat o zi, în micul lui oraş, doar banii. În urbea lui Ali Ponta monezile de aur sau banii de carton circulă muţi, prin fire străvezii. Nu îi dă nimeni, dar totuşi există. Nu ştie nimeni ce şi cât o fi costat, chiar dacă absolut nimic nu-i gratis. Am tot crezut minunile un apanaj al sfinţilor. Dar am greşit. Uite că PSD-ul poate să le săvârşească. Dacă întrebi de jos în sus, filosofia-i simplă: partidul dă, nu cere de la oameni. El pur şi simplu are. „Eu, să dau? Partidul să-mi dea mie!". Omul uscat şi-a tras tricoul roşu, nou, peste cămaşa albă, veche, şi-aleargă aşa, cu-n steag în mână, să nu se rupă tocmai el de cârd. De sus în jos, e drept pe dos: partidul va plăti „de la partid” Din cotizaţii, zice domnul Dragnea. De la toţi oamenii cu steagul, vasăzică, alindiind cuminţi un zero după altul, în conturile PSD.
Arena Naţională. Ca să se vadă de ce e în stare să dea partidul în materie de întrunire bine populată. Câteva zile s-a muncit pe rupte. Poliţia a scos din cartier maşinile nepesediste. Pe Facebook s-au rulat oferte anume pentru "voluntari": două ore de aplauze la 20 de lei. Unii, mai norocoşi, au luat şi câte 100. RATB-ul, cu dinţii strânşi de foame, a împânzit afişe să-şi cheme angajaţii într-o excursie de zile mari: chiar pe la stadion şi chiar la ora 15.00, la fix şi pur întâmplător pentru o lansare.
Câteva mii au fost aduşi parcă anume să dea fastuasei adunări obligatoria notă rurală. Şi ca să fie sigur de norod, partidul, de la înălţimea guvernării sale, l-a comandat cu două ore mai înainte. Cine a inventat acum mulţi ani cântările electorale ale omului, sperând probabil - pe atunci - la 2000 de spectatori capabili să şi sară gardul, nu şi-ar fi putut măcar închipui dezmăţul din oraşul PSD. Un orăşel de 60 - 70.000 de oameni înghesuiţi, împinşi, convinşi, ademeniţi cu 10-20 de lei ori c-o privire spre un stadion la care n-o să ajungă, altfel, niciodată, stă sufocat într-o arenă. Oraşul PSD plesneşte.
