Luate unul câte unul, panourile, bannerele şi steagurile electorale urcate pe stâlpi însumează azi, numai în Bucureşti, aproape 600.000 de euro. Pentru amplasarea lor timp de o lună, costurile ar ajunge la 2,4 milioane de euro şi, oricât de bine negociate, nu ar putea scădea sub 1,2 milioane. Estimarea îi aparţine lui Vlad Ruţă, jucător de 20 de ani în piaţa panotajului stradal. Ruţă a răspuns întrebărilor lansate de Gândul în seria „Tu ştii ce mai fac banii tăi?”, după publicarea tabloului complet al acaparării politice - prin intermediul lui Sebastian Ghiţă (PSD) şi, în mai mică măsură, al lui Vlad Moisescu (PNL - PDL) - a mai bine de 40% din piaţa de publicitate stradală din România. Cele 3 milioane de euro, multiplicate de câteva ori în ţară, ar trebui să apară, la finalul campaniei, între cheltuielile de outdoor ale partidelor. În realitate, arată Vlad Ruţă, clienţii politici nu plătesc nimic „în cele mai multe cazuri”. Stâlpii care mărginesc bulevardele sunt ocupaţi de partidul care ajunge primul sau are certitudinea că nu va fi încurcat de Poliţia Locală fără ca vreo companie care îi administrează să reclame ceva. Panourile, pe de altă parte, li se pun pe tavă politicienilor în contul unor contracte viitoare cu statul sau al unor datorii din trecut. În teorie, legea finanţării partidelor obligă la declararea ca sponsor a oricărei companii care face donaţii mai mari de 8.500 de lei sau oferă discounturi de mai mult de 20% faţă de preţul pieţei pentru serviciile oferite unui candidat. Aceeaşi lege interzice orice donaţie care depăşeşte 193.000 de euro făcută în numele unei companii. În realitate însă, dimensiunea reală a sumelor prinse în campaniile outdoor, industrie nereglementată şi nemonitorizată, ocoleşte registrele contabile şi, implicit, legea.
O lege nescrisă a publicităţii stradale din România spune că, din outdoor, poţi face bani în două feluri: fie din contracte comerciale, promovând de la detergenţi la telefonie, fie din contracte cu statul. A treia cale, a contractelor politice, semnate de ambele părţi înainte de campania electorală, cu facturi emise periodic şi încasate în final, există doar în teorie. Realitatea e aceea a aşa-numitelor "steaguri" urcate pe stâlpi fără vreo înţelegere contractuală, după regula celui care prinde loc, şi a panourilor publicitare puse la dispoziţia politicienilor în virtutea unor relaţii bune, a unor servicii politice primite în trecut sau aşteptate în viitor.
