Proze-liţe (II). Gustul, mirosul şi amintirea/ de Anamaria Smigelschi

Gustul şi mirosul sunt ca fraţii, merg mână în mână şi se completează, unul fără celălalt nu se poate. Amintirea îi ajută să se recunoască.

Intri într-o scară de bloc de pe bulevardul Dacia şi brusc îţi aduci aminte de cum plecai în weekend la Bebe şi Octavian, cum dormeai într-un culcuş făcut din două fotolii puse gură în gură, cum îţi făcea baie în apă până la gât (că acasă eraţi mulţi şi aveai dreptul doar la o şchioapă) te spăla pe cap şi te curăţa în urechi cu chibritul înfăşurat în vătuţă (asta era cam groaznic ), te ducea la Antipa şi pe urmă îţi dădea lapte de pasăre şi Luni te duceai direct la şcoală. De ce ţi-au venit astea în minte? Păi aşa mirosea la ei pe scară în strada Andrei Mureşanu 48!

*

Adoram mirosul casei noastre, dar îl simţeam doar când veneam din vacanţă. Era un ceva greu de descris, înduioşător şi răcoros, parcă a rosmarin şi măghiran care se punea la friptură , parcă a glicina de la geamul meu, parcă a Mami... A doua zi nu-l mai simţeam de loc, dar de loc, şi-mi părea tare rău.

*

Cauciucul miroase a cască de baie, casca de baie miroase a ştrand. Şi atunci Schraer Muhle de pe drumul spre Dumbrava Sibiului îmi apare. Apa, şuvoi rece şi curat, curgând în continuu printr-un tub gros de pe care săream în bazinul de ciment, tropăitul sandalelor cu tălpi de lemn pe marginea îngustă, gustul sandviciurilor enorme din pâine neagră unsă cu unt şi cu fâşii de ardei, apucate hulpav cu mâinile ude şi îngheţate şi nasul picurând de apă cu iz de piatră, ah! dimineţile acelea de iunie de la 9 ani!

*

- Ce-aţi făcut cu felu doi? La ce miroase felu doi ? urlă Ionuţ din poartă venind de la grădiniţă, încă îmbrăcat cu şorţuleţul în pătrăţele. Mami era dusă în Italia pentru două luni şi noi, tânăra şi vajnica generaţie, eram la bucătărie. Afumasem laptele pentru bechamelul care se pune la "macaroane au gratin", felul preferit de numeroşi membrii ai familiei mele.

- Taci mă că numai miroase aşa, încolo e bun ! Ioane Ioane s-a potolit, aveam dreptate, afumătura nu fusese îndeajuns de temeinică, gustul cel divin era nealterat.

- Asta n-are gustul la supă de fasole mică! ţipau, altădată, toţi trei în cor, aşezaţi în jurul măsuţei joase , rotundă şi roşie, are gustul la supă de cartofi! n-are gustu...

- Ia să văd? Uitasem să pun oţet, cum se pune la zupa de fasole ardelenească, îngroşată cu puţin rântaş, la mare preţ în casa noastră, vinerea.

- Staţi aşa nu va mişcaţi că se face, zic şi vin cu sticla de oţet, picur fiecăruia în lingură câte puţin şi amestec.

- Gustaţi acum! Neîncrezători încearcă cu limba, apoi mai cu hotărâre. Miracol! A devenit supă de fasole mică! Trei perechi de ochi negri şi lunecoşi se ridică spre mine plini de admiraţie şi recunoştinţă.

*

S-a întors odată Alin din Insula mare a Brăilei, unde fusese la vânătoare cu Virgil Mihăescu, cu două pâini proaspete şi parfumate. Pe una am mâncat-o pe loc, pe cealaltă am băgat-o în congelator.

Peste vre-o două luni Virgil îl cheamă din nou:

- Hai la Brăila

- Am treabă !

Ovidiu Iuliu Moldovan:

- Am spectacol !

Altul:

- Altă dată !..

Pleacă omul singur, împrumută o baterie de maşină, că a lui se descărcase, se grăbeşte ca tras de magnet şi, odată ajuns, noaptea, pe un grind, moare împuşcat din greşeală.

Am scos, după un timp, pâinea aia din congelator, era tot proaspătă şi parfumată dar cu un gust... Poate un gust de recviem.

*

.

Argos, vechea capitală a glorioasei Argolida, azi un târg prăfuit, un fel de Caracal. Aşteptând un autobuz care să ne ducă la Sparta, pierdeam vremea prin piaţă. O băbuţă vindea ierburi uscate. Pe "rigani" (oregan) l-am recunoscut imediat, îl pun grecii pe salata lor renumită cu brânză "feta" si pe "suflaki". Asta ce-o fi, mă uit eu la un mănunchi cu frunzuliţe pufoase de un verde gri prăfos. - Ţai, ţai, zice baba făcând gestul tipic de tras la măsea. Dau să-l pun în pungă cu celălalt, - Ohi! Ohi! adică NU ţipă baba. M-am lămurit că ar fi o iarbă de ceai şi am închis-o acasă intr-un borcan cu ghivent.

Recitesc " Zorba", una , două, ceai de salvie! Aha!

Trec nişte ani! Într-o seară îmi cere Alin:

- Fă-mi şi mie un ceai, te rog.

- De care?

- De care vrei !

Căutând să aleg, dau peste borcănelul cu salvie. Pun o crenguţă în apa clocotită şi un parfum din alte timpuri se ridică din lichidul gălbui-verzui deschis!

- Ce ceai e ăst?

- L-am luat noi la Argos! Argos, Argos, A r g ...

Pe măsură ce repetam cuvântul un fior istoric mă cuprinse şi mă scutură de mi-au dat lăcrămile.

*

Am păstrat un puişor de pernă, cu făţuca lui cu tot, care poartă mirosul lui Alin. Acum, la aproape opt ani de la moartea sa, când îmi culc obrazul pe el, mi-l aduce în minte mai clar decât toate fotografiile, toate filmele, toate tablourile, toate scrisorile...