Coborârea din turn/ de Tudor Călin Zarojanu

Lunga vară fierbinte (la propriu şi la figurat) a României a readus în actualitate - printre multe altele! - întrebarea dacă intelectualii de vârf, elitele, oamenii de cultură, artiştii trebuie sau nu să se implice în viaţa cetăţii, în particular în politică - şi, dacă da, în ce măsură.

După părerea mea, există două răspunsuri, corespunzătoare celor două stări distincte ale societăţii: normală şi anormală. Sigur că putem să glosăm la nesfârşit pe tema "ce înseamnă normal", dar dicţionarele sunt destul de clare: "Care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural" şi, atenţie, "conform prevederilor". Pentru a evita orice ambiguităţi, am putea să ne raportăm la această din urmă definiţie: normalul înseamnă o situaţie previzibilă, în vreme ce anormalul vizează imprevizibilul, neaşteptatul, surpriza.

În aceşti termeni, socotesc că un intelectual îşi poate vedea liniştit de treabă, oricare ar fi aceea, atâta vreme cât societatea în care trăieşte şi activează se comportă normal, previzibil. Nu acelaşi lucru e valabil când societatea o ia razna, indiferent în ce direcţie.

În vremuri calme, proiectantul proiectează, actorul joacă, cercetătorul cercetează, scriitorul scrie cărţi, pictorul pictează. Dar, când vremurile devin tulburi, agitate, isterice, confuze, şocante - un om de cultură are nu numai libertatea de a coborî din turnul său de fildeş, de a ieşi din bibliotecă ori laborator - ci şi obligaţia s-o facă. Este o obligaţie morală, pornind de la faptul că, prin definiţie, prin experienţă şi prin cultură, el are şansa (nu şi certitudinea, fireşte) de a înţelege ce se întâmplă şi ce-ar trebui făcut mai bine decât un cetăţean care - lucru absolut stimabil, dacă mai e nevoie să precizez - îşi petrece viaţa fabricând şuruburi sau vânzând pâine.

"Coborârea din turn" în timpuri rele poate lua o mulţime de forme şi se poate manifesta pe diverse niveluri. Nu e musai să scrii scrisori deschise, să trimiţi circulare pe mail, să dai Like-uri pe Facebook, după cum nu e nevoie să participi la mitinguri sau să te legi cu lanţuri de poarta vreunui palat (deşi uneori, în istorie, e cazul şi de aşa ceva!) E suficient, de regulă, să-ţi împărtăşeşti părerile celor din jur, cât mai multora, pentru că, dacă eşti cu adevărat un intelectual, există sigur zece, o sută sau un milion de oameni care AŞTEAPTĂ opinia ta, cărora nu le e indiferentă această opinie.

Am deplâns, de pildă, la începutul anului, când mii de oameni au ieşit în stradă ca să protesteze faţă de intenţia de a se privatiza o parte din sistemul sanitar, absenţa punctelor de vedere ale marilor noştri medici, specialişti recunoscuţi internaţional, directori de spitale, profesori universitari. Era cazul să iasă şi să spună: "E bine aşa" sau "E rău aşa" sau

"Ar putea fi bine, cu condiţia să..." Oricine îşi spunea părerea despre sistemul medical, în afară de medici! Vorbesc despre cei de vârf. Mi-am permis atunci să trag concluzia că le este probabil indiferent, de vreme ce majoritatea practică şi la stat, şi la privat, şi predau aşijderea, oricum ar ieşi ei nu pierd...

Elitele trebuie să se implice în viaţa cetăţii şi chiar să-şi facă publice opţiunile politice - de oricare parte, fireşte - atunci când e cazul, când se întâmplă lucruri anormale, când există mari dezbateri publice, confuzie, zăpăceală, temeri, grave nesiguranţe. Sunt voci publice, factori de influenţă, personalităţi la care - graţie performanţelor lor profesionale - oamenii de rând se uită cum se uită la un profet, şi trebuie să se comporte în consecinţă.

În rest, când e linişte şi pace, îşi pot vedea de ale lor.