Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XLV). Muzeul de Artă Medievală "Ing. D. Minovici"/ de dr. Alexandru Popescu

Într-unul din episoadele trecute ale acestui serial, am promis că ne vom continua peregrinările prin Casele-muzeu ale Capitalei, în speranţa că vom reuşi să atragem atenţia asupra acestor adevărate monumente, prea puţin cunoscute şi vizitate.

"Dinastia Minovici"

Întemeietorul acestui muzeu, Dumitru Minovici, a făcut parte dintr-o familie originară din Macedonia sârbească, urmaş al celor trei fraţi - Mina, Ştefan şi Nicolae Minovici. Fiecare din aceştia au marcat evoluţia profesiei pe care şi-au ales-o, dar şi a Capitalei. Astfel, Mina Minovici (1858-1935) a înfiinţat, între altele, prima morgă din lume (1892), aflată într-o clădire cu certe calităţi arhitectonice care, din păcate, a căzut victimă, în 1985, "ofensivei demolatoare" a lui Ceauşescu. Îmi aduc aminte că, în copilărie, mi-a căzut în mână masivul Tratat de medicină legală al său, primul din regiunea Balcanilor, în care aproape fiecare caz era examinat nu numai din punct de vedere anatomo-patologic, ci şi social, astfel încât constituia aproape un "roman".

Ştefan Minovici (1867-1935) a fost profesor la catedra de chimie analitică a Facultăţii de medicină, pe care a înfiinţat-o, şi membru al Academiei Române.

Nicolae Minovici (1868-1941) a fost primar al unuia din sectoarele Capitalei, înfiinţând, în 1905, Societatea de Salvare, iar, în 1936, Spitalul de Urgenţă şi Şcoala Samariteană. În acelaşi timp, a construit "Vila cu clopoţei", un alt monument arhitectonic, aflat alături de "Muzeul D. Minovici".

Pe drept cuvânt, se poate spune că, prin aportul lor în diferite domenii, între care şi în cel edilitar, membrii familiei Minovici au constituit o adevărată "dinastie".

Un unicat

Dumitru Minovici (1897-1982) a fost un demn continuator al tradiţiilor profesionale şi constructive ale acestei familii. A făcut studii la Toulouse şi Paris, obţinând licenţa în mine şi petrol. A activat în postul de mare răspundere de director general al companiei "Creditul Minier" .

Dar una din marile sale pasiuni a fost acela de a fonda un muzeu pe care dorea să îl pună la dispoziţia concetăţenilor săi. Între altele, în acest scop, a participat la marile licitaţii ale Europei în vederea achiziţionării de piese.

Aflată în una din cele mai frumoase zone ale oraşului, în apropierea Parcului Herestrău, casa a fost construită de arhitectul italian Enzo Canella, în perioada 1940-1942, special pentru a adăposti colecţia adunată de Ligia şi Dumitru Minovici. A fost ales stilul englezesc al perioadei Tudor pentru ferestrele largi, care permit expunerea optimă a valoroaselor vitralii vechi pe care D. Minovici le-a achiziţionat din toată Europa. Detaliile sunt încorporate în zidăria din cărămidă aparentă.

Plafoanele sunt în stil Plantagenet. Sunt de remarcat şi elemente din goticul flamand şi francez.

Interiorul este de asemenea de o deosebită bogăţie şi varietate. Sunt expuse mobile în stil neoclasic, achiziţionate din un castel de lângă Viena (remarcabilă biblioteca cu coloane în tornadă, cu capitel compozit), mobilă Louis XV şi în stilul Renaşterii. Încăperile sunt decorate cu o tapiţerie Aubusson. "Camera Toscană" este mobilată cu piese de mobilier din secolul XV şi XVII, tapiserii flamande şi tablouri ale unor artişti aparţinând şcolilor germană şi italiană, dintre care atrage atenţia portretul lui Cosimo de Medici realizat de Bronzino.

Acestora li se adaugă colecţie de vase germane de cositor din secolul XVII şi covoarele de preţ. Ferestrele sunt împodobite cu vitralii din secolele XV-XVII.
Din acest punct de vedere al stilului arhitectural, ca şi al tezaurului pe care îl adăposteşte, clădirea constituie un unicat în peisajul al Capitalei.

Un muzeu locuit

Într-un gest de mare mărinimie a fondatorului său, Muzeul a fost donat Academiei Române în 1945. De fapt, acest gest avea drept scop şi salvarea de naţionalizare.

Aşa cum ne încredinţa ghidul muzeului, familia a continuat să locuiască în clădire şi se reunea periodic, cu oaspeţi de seamă, în acest decor fabulos, luând masa în somptuoasa sa sufragerie. Era probabil o scenă demnă de penelul unui pictor flamand de gen. Acelaşi ghid ne atrăgea atenţia asupra faptului că acest muzeu de excepţie este prea puţin vizitat faţă de valoarea sa.

"Vila cu clopoţei"

În imediata apropiere a "Muzeului D. Minovici", se află clădirea construită de doctorul Nicolae Minovici, realizată în stil neoromânesc, de arhitectul Cristofi Cerchez. Clădirea a adăpostit multă vreme o expoziţie de etnografie. Ea a intrat în folclorul bucureştean sub numele de "Vila cu clopoţei". Din păcate, aceşti clopoţei de sticlă care atârnau sub cornişă au dispărut, iar, în momentul de faţă (de fapt de mult prea multă vreme), vila aşteaptă să fie renovată, căci zidurile sunt crăpate, iar faţadele - neîngrijite. Fac parte din generaţiile care, în urmă cu câteva decenii (!), au mai avut ocazia să viziteze acest muzeu şi, ca etnograf, să aprecieze valoarea pieselor expuse (mai ales a ceramicii),

Un "Eden" bucureştean

Ceea ce conferă o valoare deosebită acestui complex, constituindu-se într-un peisaj de asemenea unic în Bucureşti, este ampla grădină în care se află clădirile, împodobită cu statui şi alte elemente de decor, care o fac să arate ca o oază de verdeaţă şi artă, un adevărat "Eden" bucureştean. Grădina, de fapt, unul din parcurile Capitalei, acoperă o suprafaţă importantă şi poate că ea ar fi cu atât mai apreciată dacă ar fi permisă vizitarea sa.

PS: Alt SOS ?

Din păcate, în ultima vreme a apărut, deocamdată în presă, o altă ştire care poate constitui un semnal de alarmă. Se pare că se are în vedere (re)modificarea legislaţiei care reglementează înălţarea construcţiilor înalte, a blocurilor-turn, permiţându-se amplasarea lor chiar în zone în care se află clădiri de patrimoniu, ceea ce ar echivala cu reîntoarcerea la "haosul edilitar" din anii 1990.

Atunci de ce să ne mirăm, dacă o opinie care se ridică împotriva acestei iniţiative, a arhitectului Silvia Oostveen, vicepreşedinte al Asociaţiei "Heritage" din Bucureşti, consideră că, în vreme ce "În Europa, protecţia patrimoniului creează circa 8,5 milioane de locuri de muncă, contribuind cu 4,5% la PIB-ul UE" , "în România, patrimoniul este subminat, dispreţuit, batjocorit".