Redescoperirea lui Gabriel Croitoru/ de Oltea Şerban-Pârâu

Aceeaşi versiune mă emoţionase la fel în urmă cu o lună pe scena Sălii Palatului. În acele minute am avut răgazul să mă gândesc la cât de mulţi sunt de fapt cei care nu mai ascultă muzica, fie ea şi clasică, decât prin prisma marketingului care o înconjoară.

Este vorba despre o realitate ireversibilă, care ne înconjoară, şi care are două faţete. Fără ea nu se poate, însă abuzul oboseşte. Lipsa unei imagini publice agresive a făcut ca un muzician de o consistenţă aparte precum Gabriel Croitoru să evolueze cu discreţie, în plan secund, o lungă perioadă, cucerirea dreptului de a cânta pe vioara Guarneri del Gesu pe care a cântat George Enescu - şi care acum se află în patrimoniul Muzeului George Enescu - şi trei turnee naţionale de anvergură în care a avut curajul să rişte, să se confrunte cu parteneri puternici, cu un public necunoscut sau cu situaţii aparte readucându-l în atenţia tuturor.

Într-unul dintre cazuri - cele două prime ediţii ale Duelului viorilor - , Gabriel Croitoru nu s-a sfiit să cânte alături de Liviu Prunaru şi al său Stradivarius pus la dispoziţie de Concertgebouw Amsterdam, evoluând solo sau în duet cu o autentică bucurie de a cânta în faţa unor săli arhipline. În alt caz, a pornit împreună cu Horia Mihail, cu pianul şi vioara în portbagaj, să cânte sătenilor din 8 localităţi rurale din România, în contextul unui turneu iniţiat de Radio România Cultural şi Accendo între 22 octombrie şi 1 noiembrie, ajungând în zone cu populaţie care nu văzuse o vioară sau un pian decât la televizor. În al treilea caz, a acceptat cu curaj să cânte vineri Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms cu Orchestra Naţională Radio, în condiţiile în care a aflat cu doar 24 de ore înainte că trebuie să « salveze » un concert care rămăsese fără solist.

Nu ştiu câţi dintre cei aflaţi în Sala Radio în acea seară au realizat că Gabriel Croitoru se afla la finalul unei săptămâni în care, cu minunata vioară « Catedrala », pe care a cântat în urmă cu decenii George Enescu, cântase luni la Cosâmbeşti şi marţi la Ciochina în Ialomiţa, miercuri la Dor Mărunt în judeţul Călăraşi, joi, la Sala Radio în recitalul de Ziua Radioului şi vineri reuşea să emoţioneze o Sală Radio curioasă, interesată, dornică de comparaţii (să nu uităm că în urmă cu cinci săptămâni, acelaşi concert era cântat cu aceeaşi orchestră de Maxim Vengerov) şi să-şi impresioneze totodată colegii din orchestră care l-au ovaţionat sincer, înţelegând poate mai bine decât oricine ce performanţă înseamnă să intri ca solist într-un concert de pe o zi pe alta.

Într-o vervă nebună, Gabriel Croitoru ne-a fermecat pe toţi prin căldura sunetului, prin aplomb şi mai ales printr-o remarcabilă generozitate a armonicelor comunicării. Cu adevărat, sunetul "Catedralei" în mâna lui Gabriel Croitoru va rămâne unul de referinţă, confesiv, dar puternic, strălucitor, dar de o mare bogăţie spectrală, toate aceste atribute fiind datorate unui artist care impresionează atât prin uşurinţa cu care abordează cele mai dificile pasaje, cât şi prin modul suveran cu care pe respiraţii largi poate înnobila o expunere tematică.

Concluzia rămâne una multiplă. O mediatizare excesivă a lui Gabriel Croitoru până acum ar fi dus probabil la uzarea imaginii sale la acest moment, aşadar evoluţia lui din ultimul deceniu pe planul pedagogiei, al muzicii de cameră sau ca solist al orchestrelor din întreaga ţară a fost o opţiune. Odată reintrat în focusul atenţiei publicului şi comentatorilor fenomenului cultural, Gabriel Croitoru a intrat pe o altă linie a prezenţelor sale publice, identificarea cu generoasa idee de a prezenta muzica clasică locuitorilor din zonele rurale din România fiind un pas sigur în direcţia opţiunii pentru o democratizare a accesului la cultură şi respectiv la muzica clasică a unui public cât mai larg.