Mihaela Ursa:„Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat şi ca femeie în acelaşi timp?”/ de Andra Rotaru

- Cei care deţin sau au deţinut "ştiinţa plăcerii sexuale", au plătit un tribut. Care este cea mai rară pedeapsă?

- Nu ştiu care este cea mai rară. Bietului Tiresias, bătrânului profet mitologic, i s-a luat vederea pentru că deţinea această ştiinţă. Înainte să devină profet, Tiresias trăieşte pentru o vreme ca femeie. În calitatea lui de expert absolut în materie de cunoaştere a ambelor sexe, el îi dă dreptate lui Zeus că femeile se bucură mai mult decât bărbaţii de plăcerea sexuală. Nefiind pe placul Herei, răspunsul îi atrage pedeapsa acesteia, orbirea. Înduioşător este că Zeus, ca să nu-l părăsească aşa, ca pe un bătrân orb, care dă răspunsuri incomode, îl înzestrează cu ştiinţa suplimentară a văzului profetic. Dincolo de umorul acestei divine dispute temperamentale, este clar că fantasma cunoaşterii sexuale totale, din perspectiva fiecărui sex în parte (nu numai ca disponibilitate erotică bisexuală) ne bântuie - măcar pe occidentali - de multă vreme şi că îi acordăm o greutate aproape la fel de mare ca fantasmei cunoaşterii absolute, plătite faustic.
Cum ar fi dacă am putea iubi ca bărbat şi ca femeie în acelaşi timp, simţind ca un bărbat şi ca o femeie în acelaşi timp - iată marea întrebare a "ştiinţei sexuale", devenită în literatură, uneori, la fel de importantă ca întrebarea: cum ar fi dacă am putea cunoaşte totul? La o asemenea miză, literatura n-a făcut economie de imaginaţie la capitolul pedepse.

- Scrieţi la un moment dat că "nu încetăm să ne lăsăm învăţaţi cum să iubim de către profesorii cei mai lipsiţi de credibilitate: personajele literare"

- Este o observaţie comună (şi consacrată în literatura de specialitate de către Denis de Rougemont) că romanul de dragoste este cu atât mai apreciat, mai citit şi mai referenţial, cu cât tipul de iubire pe care îl descrie este mai departe de împlinire. O iubire fericită şi activă în devenirea de sine a celuilalt, ca şi în propria ta devenire de sine garantează un eşec literar - cu alte cuvinte, romanul de dragoste este obligatoriu pasional, suferind şi adulterin. Pasiunea se întreţine prin suferinţă, cu ajutorul obstacolului - aceasta este lecţia pe care o predă, măcar până în secolul XX, ficţiunea amoroasă. Cuplurile memorabile din ficţiunea de dragoste sunt fundamental nefericite şi, de preferinţă, protagoniştii mor înainte să intre în vreo formă de stabilitate amoroasă. În acest sens, ei sunt profesori de amor puţin credibili, pentru că sunt cel mai puţin nimeriţi să îi înveţe pe alţii cum să iubească pentru a fi fericiţi: pragmatic vorbind, ei fac totul ca iubirea lor să nu se împlinească şi să nu se "fixeze". Fantasmatic însă, puterea de fascinaţie şi temperatura sufletească şi fizică uriaşă la care îşi trăiesc pasiunea îi transformă în centri magnetici şi - fără voia lor - în modelatori de comportament amoros.
Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că acord un sens didactic literaturii (explic mai detaliat în carte), dar cred că nu citim doar de "amorul artei", ci şi de "amorul realităţii", respectiv cred că până şi ficţiunile cele mai "subţiri" estetic lasă nişte urme vizibile nu numai în intelectul sau în biblioteca noastră interioară, ci în felul în care ne raportăm la lucruri, respectiv în ceea ce numesc în sens larg "comportament". Recuperând un sens heraclitean al trăirii, spun - în sensul cel mai complet al sintagmei - că nu voi fi niciodată aceeaşi, la capătul unei lecturi, cu persoana care eram când am început să citesc. Prin urmare, nu voi iubi niciodată la fel, terminând de citit o ficţiune amoroasă, cum aş fi făcut-o înainte de lectura ei.

- Cum arată comportamentul amoros al epocii în care trăim, din punct de vedere literar?

- Literatura erotică actuală, în care sunt codificate comportamente amoroase dintre cele mai recente, arată extrem de interesant şi de pestriţ. Pe de o parte, au cam dispărut tabu-urile (măcar cele tradiţionale, pentru că am avut grijă să tabuizăm alte conţinuturi), ceea ce a complicat sarcina scriitorului: în lipsa cenzurii care să facă vizibile punctele de interes şi de fascinaţie ilicită (din care ficţiunea amoroasă s-a hrănit întotdeauna), scriitorii au fost obligaţi să preia şi această sarcină de jalonare a ce poate constitui subiect de fascinaţie. Este mult mai greu să fii original într-un spaţiu unde poţi spune totul, decât într-unul unde nu poţi spune decât anumite lucruri şi unde trebuie să găseşti coduri secrete pentru mesajele tale. Pe de o parte, aşadar, totul este literalmente posibil în ficţiunea erotică de azi. Pe de alta, acest exces de juisare (pe care literatura americană sau franceză l-au depăşit în anii şaizeci, noi aflându-ne abia acum la capătul valului erotografic douămiist) trece foarte uşor într-o nouă formă de prolixitate. Ca în spectacolul de strip-tease, denudarea completă devine rapid plictisitoare şi redundantă.
De aceea, într-o sinteză ultrareductivă, aş spune că astăzi se mai poartă erotografia cinică în siajul lui Pascal Bruckner (gen Beigbeder, Bukovski), de epuizare a posibilităţilor de expresie a corpului senzual şi pornografic, care şi-a făcut din dorinţă şi senzaţie scopuri în sine, dar se poartă la fel de bine (v. Salman Rushdie sau Milorad Pavič) anumite reveniri la poetici amoroase pe care secolul anterior, cu autoritarismul său psihologist, le-a considerat desuete (este vorba despre definiţiile iubirii pe care le-am numit erotologii şi printre care se află teoria magnetismului erotic, a predestinării androginice, a maladiei amoroase etc.). Tocmai din cauza complicării acestui arbore expozitiv, am preferat să nu mă ocup de contemporaneitate în acest volum, rezumându-mă la semnalarea unei sărăciri a formulelor erotologice (care converg în secolul XX către explicarea iubirii ca dorinţă şi mesaj corporal) corespunzătoare înmulţirii formelor de expresie sexual-corporală.

- Interacţiunea dintre personajele literare şi cititori modelează bilateral. Reuşeşte "literatura de dragoste" sau "ficţiunea amoroasă" să îşi apropie cititorii mai mult decât alte categorii ficţionale?

- Da, cred că există genuri literare mai norocoase la public decât altele, iar romanul de dragoste se află printre ele. La fel este romanul poliţist, de mistere ori genul fantasy din nou popular astăzi. Critica şi teoria literară au pus multă vreme acest tip de succes de public pe seama unor atuuri ignobile: or, nu ne mai putem permite astăzi ignoranţa de a presupune că un succes de public are neapărat la bază o carte pentru rudimentari. Aş spune mai degrabă că succesul sau puterea de persuasiune ale ficţiunii amoroase trebuie înţelese în legătură cu succesul culturii vizuale, întotdeauna mai mare decât al culturii scrise.
În cazul acestor genuri oarecum fixe, pe care elitele literare s-au obişnuit să le dispreţuiască, pactul ficţional se încheie mult mai simplu decât în cazul altora, pentru că lectorul ştie de la bun început ce tip de experienţă îl aşteaptă. Or, unde se pierde în imprevizibil, se câştigă de multe ori în persuasiune. Asemenea utilizatorului de tehnologii virtuale, gata să se aşeze în fotoliul tehnic şi să-şi pună ochelarii care îi vor facilita accesul la realitatea alternativă, ştiind dinainte ce tip de lume a selectat, dar aşteptându-i cu palpitaţie detaliile şi construcţia, cititorul de literatură de dragoste este deja pregătit, când îşi începe lectura, să se lase convins de o nouă realitate amoroasă.

- Rolul şi statutul tradiţional al femeii s-au schimbat în timp. Au adus aceste transformări schimbări şi în literatură?

- Sigur că în literatură se văd, ca în secţiunile transversale prin straturi geologice, urmele şi caracterele epistemelor. În literatura de dragoste rămân urme ale modificării rolurilor tradiţionale masculin-feminin, ale feminismelor sau antifeminismelor, ale mutaţiilor produse în maniera de asumare a feminităţii sau a masculinităţii. Dar, în acest moment, mai impresionantă decât aceste depozite reziduale fireşti mi se pare puterea ficţiunii amoroase de a convinge, vorbind de secole întregi despre aceleaşi lucruri. Este ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat: traversăm epoci de efuziune patetică, de discurs confesiv, apoi epoci non-verbale şi antipatetice, dar într-un fel sau altul tot despre iubire se vorbeşte, tot despre un moment în care el şi ea se întâlnesc şi se îndrăgostesc.

- Există o lecţie primordială a literaturii?

- Da, cred că da. Nu spun lucruri noi: literatura este şi ea o cale de căutare a fericirii, adică lecţia ei primordială nu este prea diferită de lecţia primordială a vieţii înseşi. Mai ales ca ficţiune, literatura pune vectorii în peisajul "realităţii", dacă prin realitate înţelegem viaţă. În absenţa ficţiunii, ca şi în absenţa muzicii sau a culorilor, realitatea mi se pare extrem de greu de înţeles şi de interpretat, ca un text fără jaloane. De aceea, nu pot decât să salut noile tendinţe din teoriile literaturii care revin (după decenii de dispreţ academic) la consecinţele acestei propoziţii simple: literatura este viaţă.

- Cum trebuie citit "eroticon-ul"? Avem la îndemână short-cut-uri?

- Eroticonul însuşi este un shortcut: presupoziţia mea este că, în ficţiunea amoroasă, ceea ce ne ispiteşte este promisiunea unei imagini, a unui tablou. Cu alte cuvinte, când citim o poveste de dragoste, pornim de la o scenă vizuală, pe care o credităm mai uşor cu realitate decât am credita o relatare. Mai toate ficţiunile de acest fel se construiesc în jurul aceleiaşi scene, repetate cu minime variaţii, pe care am numit-o eroticon: este vorba despre imaginea în care îndrăgostiţii se privesc reciproc pentru prima oară. În această contemplaţie îndrăgostită nu se află numai codificarea întregului înţeles al poveştii, ci şi indicii importante legate de parcursul pe care povestea îl va alege. În loc să citim, suntem "răpiţi", ca spectatori, într-o realitate vizuală de împrumut, într-un demers foarte asemănător cu "transportul" într-o realitate alternativă, despre care mărturisesc utilizatorii tehnologiilor virtuale.

- "Discursul despre amor se transformă el însuşi într-un discurs amoros", a scris Alex Goldiş despre volumul "Eroticon".

- Fiind vorba despre lectura altcuiva, a criticului Alex Goldiş, nu pot decât să presupun la ce se referă. Roland Barthes vorbeşte şi el despre un "discurs îndrăgostit", Susan Sontag despre o "erotică textuală"… Am mai spus-o de câteva ori: critica literară nu este niciodată dezimplicată, cum îşi imaginează mulţi. Altfel decât scriitorul, criticul scrie şi el despre sine când îi citeşte şi îi interpretează pe alţii. În plus, există subiecte literare la care, ca hermeneut, vibrezi mai viu decât la altele pentru că sunt şi subiectele "tale". Când un subiect "al tău" ţi se prezintă ca obiect de analiză, cred că rezultatul este un discurs amoros, adică un discurs în care interpretarea nu ia distanţa obişnuită faţă de obiectul ei, scoţând în evidenţă o personalitate interpretantă şi o eventuală speculaţie despre obiectul respectiv. În schimb, în aceste cazuri discursul hermeneutic se comportă ca o urzeală a obiectului despre care vorbeşte: îi construieşte o armătură reţelară din care tot el, obiectul analizei, iese cel mai viu, iar hermeneutul se află printre primii lui spectatori fascinaţi. Nu mă refer aici la lectura lipsită de spirit critic, de exigenţă, ci la aceea care îşi suspendă exigenţa absolută pentru a-şi face o idee despre rostul unei anumite creaţii: de ce a apărut textul respectiv, cui îi va fi răspuns şi la ce fel de întrebări.