De vorbă cu Niculae Gheran (I). Dezastrul în care se află bibliografia românească / de Stelian Ţurlea

Între miile de editori care s-au perindat pe parcursul anilor prin tiparniţa românească, Niculae Gheran pare a fi cel mai longeviv, având o activitate continuă de peste 60 de ani. "Născut, iar nu făcut" în ingratul domeniu al literelor, a parcurs toate etapele formării unei profesii nobile, care, pe alte meleaguri, se moşteneşte din tată-n fiu, de-a lungul câtorva generaţii. La 20 de ani se afla angajat în sistemul lui Gutenberg, la început ca funcţionar în Direcţia literară din Ministerul Artelor, iar apoi, după crearea Direcţiei Generale a Editurilor, Poligrafiei, Difuzării Cărţii şi Presei (1950), lector, redactor principal, şef de sector redacţional, director interimar de editură, promovat, în "anii dezgheţului" (1964-68), secretar al Consiliului Editurilor şi Difuzării Cărţii din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Revenirea în forţă a proletcultismului, după apariţia faimoaselor "Teze din aprilie" (1968), îi determină transferul ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, unde iniţiază o serie de dicţionare literare, biobibliografii şi indici bibliografici. Evenimentele din decembrie 1989 îl readuc în funcţie la Ministerul Culturii , de unde însă demisionează repede, fiind ales şef al redacţiei de artă şi literatură la nou creata Editură Ştiinţifică. După pensionare, a funcţionat un timp ca director la Editura Institutului Cultural Român, unde iniţiază câteva colecţii de valorificare a tezaurului literar. Ca istoric literar, a iniţiat şi a finalizat ediţia critică de "Opere - Rebreanu". Pe drept, mai toţi recenzenţii, între care Şerban Cioculescu, Alexandru Piru, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu sau Nicolae Manolescu, au etichetat ediţia drept monumentală. Pentru realizările din domeniul vieţii culturale, i s-a conferit de două ori Ordinul Meritul Cultural, a primit Premiul Hasdeu al Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, plus alte două ale filialelor din Bucureşti şi Cluj, de două ori Premiul Perpessicius, precum şi multe diplome de excelenţă ale unor asociaţii culturale şi reviste literare. La senectute, a scris trilogia "Arta de a fi păgubaş" (vol. 1: "Târgul Moşilor; vol. 2: "Oameni şi javre"; vol. 3: "Îndărătul cortinei"), elogios prezentată în peste 30 de cronici şi recenzii în presă, la posturile de radio şi televiziune, în ţară şi peste hotare.

Niculae Gheran a împlinit de curând 83 de ani. Reîntâlnindu-l după mulţi ani, a fost amabil şi a răspuns câtorva întrebări:

- Vreme de vreo patru decenii v-aţi dedicat timpul şi viaţa editării operei lui Liviu Rebreanu, 23 de tomuri, însoţite de un aparat critic uriaş, care adesea concurează ca volum cu întinderea lucrărilor publicate de romancier. Putem spune că efortul s-a încheiat şi cultura română are un Rebreanu in extenso?

- Răspunzând afirmativ, am scurta discuţia, numai că nu-i de ajuns. Ne cunoaştem de prea multa vreme, domnule Ţurlea, ca să nu-ţi fac mărturisirea că în jumătatea de secol ce a trecut de la tipărirea integrală a nuvelisticii rebreniene, care avea să deschidă drum ediţiei critice, am răspuns la atâtea interviuri că nici eu nu ştiu ce taine au mai rămas. Când m-am apucat de treaba asta, eram la vârsta nepoţilor lui Rebreanu. Acum i-aş putea fi acestuia unchi. Nici eu nu pricep când a trecut timpul. Parcă ieri eram în biroul lui Mihai Şora, la vremea respectivă redactor-şef la Editura pentru Literatură. Mă asociasem cu Nicolae Liu, având ca zestre textologică nuvelistica amintită şi o postfaţă ce detalia criteriile de transcriere a operelor, iar Liu experienţa îndelungată pe tărâmul bibliografiei şi o ediţie de "Opere alese" în cinci volume, din păcate, trecută prin frizeria cenzurii. Ca să evadăm din corsetele colecţiilor existente, am insistat să publicăm cărţile într-o serie de sine stătătoare. M-am prevalat şi de numeroasele ediţii antume din creaţia rebreniană, ce ne obliga la compararea textelor şi, inevitabil, la reproducerea variantelor. În această privinţă, Rebreanu se dovedea extrem de dificil, în comparaţie cu alţi confraţi de-ai săi.

- De ce? Că în privinţa scrierii nu ridica probleme deosebite, precum textele cronicarilor şi, în genere, a celor cu grafie chirilică sau în vreun alfabet de tranziţie.

- La prima vedere aşa stau lucrurile. Numai că în cazul nostru apăreau alte dificultăţi în stabilirea textului definitiv. Încă de la publicarea nuvelelor observasem că prozatorul intervine masiv în textele din presă şi volume, schimbându-le adesea şi titlul. Deosebirile sunt atât de mari, încât simpla reproducere a cuvintelor şi sintagmelor înlocuite, eliminările şi adaosurile de la o versiune la alta concurează, ca dimensiune, cu textul unor schiţe şi povestiri. De bine de rău, cronologizarea intervenţiilor se dovedea facilă în cazul nuvelisticii, datorită datării publicaţiilor în care au fost antologate. Lucrurile se încurcau la reproducerea romanelor, unde, de pildă, există 12 versiuni antume din "Ion" şi alte 12 din "Pădurea Spânzuraţilor", greşit datate. Pe care le alegi din ele?

- Logic pe ultima, presupunând că exprimă dorinţa finală a autorului.

- Presupunere justă, numai că asta a fost şi cursa în care au căzut mulţi editori. Nu întotdeauna numărătoarea ediţiilor de pe pagina de titlu a cărţilor exprimă şi ordinea lor reală, întrucât vechii editori de la Cartea Românească, Socec sau Cugetarea apelau, cu prilejul retipăririlor, şi la variante vechi, fără să ţină seama că între timp fuseseră corectate. Un exemplu din "Pădurea Spânzuraţilor": sintagma "ca un scâncet de bolnav" este culeasă greşit de zeţar şi transcrisă "ca un cântec de bolnav" (sublinierile îmi aparţin). Cu prilejul unei reluări, autorul sesizează eroarea şi revine la expresia iniţială, numai că în aşa-zisa "ultimă versiune", a 12-a, editorul foloseşte o variantă deteriorată şi astfel greşeala revine în circulaţie - ca şi cum ar aparţine romancierului. Mai aproape de noi, unii redactori de second hand au încercat să simplifice travaliul textologic, apelând la ediţiile princeps. Eroare catastrofală. Modalitatea s-ar aplica în cazul multor opere ale lui Mihai Sadoveanu, care, sigur pe cuvânt, nu obişnuia să-şi revadă scrierile. Când să şi le mai revadă, când şi-aşa au fost ani când autorul "Baltagului" publica şi trei cărţi inedite? În cazul lui Rebreanu, a reveni la prima ediţie înseamnă a publica forma cea mai deteriorată a operei sale. Numai compararea tuturor ediţiilor, coroborate cu manuscrisele păstrate în arhivă, poate conduce la stabilirea textului definitiv. Dovadă, între altele, corpul variantelor din ediţia de operă, al cărui studiu poate fi oricând o temă de doctorat. Revenind la întrebarea domniei tale, aş spune că ediţia critică nu se rezumă la reproducerea operelor publicate de Rebreanu în volume, ci surprinde şi modificările efectuate de el în zecile de versiuni antume. Şi nu doar atât.

- Adică?

- Pe lângă nuvelistica, romanele, dramaturgia şi eseistica editate de el - adunate postum în 12 tomuri - se adaugă alte 11, majoritatea cu caracter publicistic, căci, înainte de a deveni scriitor, tânărul ardelean a fost gazetar, un împătimit cronicar teatral, un ziarist polivalent. Scria degajat despre spectacolele văzute cu o seară înainte, despre cărţile citite, despre toţi şi toate, până la mica publicitate, cu aplecare deosebită asupra stărilor culturale şi mai puţin politice, de care s-a păstrat la distanţă. Adaugă la această jurnalistică scrierile de sertar, multe în limba maghiară, jurnalele sale, interviurile, cuvântările, precum şi toate caietele sale de creaţie, incluse în aparatul critic al ediţiei, în aşa fel încât cititorul să aibă la dispoziţie dosarul fiecărei opere.

- E şi noutatea pe care aţi adus-o în tehnica ediţiilor critice, până deunăzi mai toate cu un caracter preponderent lingvistic. În acest dosar te întâlneşti cu date biobibliografice, cu declaraţiile scriitorului despre lucrarea în cauză, cu planurile constructorului, cu strădaniile lui permanente de a-şi cizela verbul, cu ecoul operei în epocă şi posteritate, aparat conceput enciclopedic, deschis oricărei modalităţi de cercetare. Sau, cum spunea Adrian-Dinu Rachieru, "astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu decât păşind pe bulevardul Gheran". Avem, într-adevăr, o ediţie exhaustivă, din păcate singura consacrată unui scriitor al veacului 20. Cum vă explicaţi această gravă stare de lucruri?

- Aş evita cuvântul exhaustiv. Dacă peste un veac s-au găsit pagini inedite de Eminescu - vezi corespondenţa cu Veronica Micle - am convingerea că oricând vor mai putea apărea şi scrieri aparţinând lui Rebreanu. Nu doar scrisori din fondurile particulare, dar şi articole, pierdute în masa miilor de periodice cu apariţie efemeră din perioada interbelică. Ăsta este şi unul din motivele abandonării multor ediţii critice, întârzierii altora. Cauza fundamentală este halul dezastruos în care se află bibliografia românească. Cândva, Biblioteca Academiei Române a fost nava-amiral a domeniului. Astăzi pâlpâie ca o lumânare. Am avut studii fundamentale despre începuturile slovelor şi tiparniţei noastre, câtă vreme cercetătorii au dispus de un instrument fundamental: "Bibliografia românească veche (1508-1830)", în patru volume, alcătuită de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş. Ea a fost urmată de "Bibliografia românească modernă (1831-1920)", tot în patru volume, elaborată şi ea la B.A.R., sub coordonarea lui Gabriel Ştrempel, numai că se referă strict la cărţi. Există şi două tomuri din acelaşi domeniu: "Bibliogafia periodicelor româneşti,întocmită de G. Baiculescu, Georgeta Răduică şi Neonila Onofrei, oprită cu informaţia la primele decenii ale secolului 20. Dar lipsite de o descriere analitică a materiei cercetate. Or, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Azi nu doar că nu ştim ce se ascunde în cuprinsul publicaţiilor româneşti, dar nici măcar n-avem o carte cu titlurile lor. Măcar atât. La începutul carierei mele de editor, habar n-aveam ce înălţime are muntele pe care îl escaladam, bazându-mă pe promisiunea lui Liu că pune la bătaie întreaga bibliografie. N-avea să fie aşa, întârzierile sale în predarea aparatului critic determinând editura să ne rezilieze contractul. În imaginaţia mea, urma să publicăm trei tomuri pe an, să terminăm totul în şapte ani. Şi-aşa prea mulţi. N-a fost să fie şi m-am pomenit singur în faţa oceanului de publicaţii, fără să-i fi ştiut limanul, că de-l ştiam îmi vedeam de treabă. Târziu aveam să-l evaluez la 10.000 de publicaţii, mai târziu la 20.000, iar azi se spune că ar fi şi mai mare. Înţelept a fost Lucică Raicu, invitat de mine să-l înlocuiască pe Liu. Tocmai publicase un eseu valoros despre Rebreanu şi ziceam c-am dat lovitura: eu cu stabilirea textelor şi variantele, el cu notele şi comentariile finale. Când a dat însă cu ochii de uriaşa arhivă de la Academie, cu mii de pagini ce urmau să fie cercetate, a şters putina. Şi bine a făcut. De l-aş fi urmat, nu mă angajam la un maraton nu de 40 de kilometri, ci de 40 de ani.

- N-aţi avut perspectiva drumului ce urma să-l parcurgeţi?

- Aş minţi să spun că da. Am scuza că nici înaintaşii iluştri n-au avut-o. Altminteri, cum aş putea explica de ce Perpessicius şi-a proiectat ediţia de "Opere" - Eminescu în 20 de tomuri şi, după al şaselea tom, a pus condeiul jos? De regulă, asemenea lucrări nu le termini, te extermină, le isprăvesc alţii. Eu mă aventurasem după ce multă vreme studiasem cu sârg ediţiile abandonate de maeştrii disciplinei filologice, precum Perpessicius (Eminescu), Tudor Vianu (Odobescu), Şerban Cioculescu (Caragiale), convins că un pitic pe spinarea unui uriaş vede mai departe. Ca editor, de văzut aveam să văd orizontul, dar nu să şi calculez. M-am bazat prea mult pe tinereţea mea, fără să-mi dau seama că zilele trec repede, albindu-ţi pe nesimţite părul, până-l pierzi de tot.

- Cum se face că dvs., care aveţi atâta umor, v-aţi aplecat cu atâta acribie asupra unui scriitor dintre cei mai sobri?

- După cum ai văzut, cam de nevoie. Intrasem în joc la insistenţele profesorului Alexandru Piru, nicidecum datorită unei preferinţe anume. Mai mult, îngrijirea operelor lui Rebreanu mi se părea o căciulă prea mare, convins că-mi va cădea peste ochi. Să nu uităm, la acea oră, din toată creaţia romancierului doar tripticul "Ion", "Pădurea Spânzuraţilor" şi "Răscoala" era reconsiderat - nu şi textologic, căci pe-alocuri fusese scărmănat de cenzură. Eseistic, se făcuseră paşi mulţi în privinţa reevaluării creaţiei, numai că planarea acuzelor de naţionalism, legionarism, aduse unor romane precum "Crăişorul" sau "Gorila", continua să existe, după cum nici alte lucrări, ca "Jar", "Adam şi Eva", nu erau scutite de blamări ce le barau editarea. Postura de avocat din oficiu la procesul intentat scriitorului - mă refer la creaţia considerată "tribut adus ideologiei fasciste" - nu-mi convenea defel. Numai că profesorul a insistat atât de mult, încât am acceptat din respect faţă de dânsul, cu o condiţie: să prefaţeze ediţia. O făceam convins că nici el nu va fi scutit de obligaţia "preluării critice a moştenirii literare", marotă care, la vremea respectivă, se traducea cu "lepădarea de Satana". În parte, n-a fost scutit de "rezerve politice" nici autorul studiului introductiv, dar, în cea mai mare măsură, Al. Piru revenea la judecata de valoare a lui Călinescu. În completarea răspunsului la întrebarea domniei tale, aş spune că, într-adevăr, râsul mi-a fost mai aproape, decât sobrietatea la care te referi. Debutul editorial mi-l făcusem cu reconsiderarea lui Brăescu, cel mai fidel reprezentant al prozei satirice după Caragiale, cu nimic mai prejos în scrierile anti-cazone decât Courteline, franţuz avantajat de limba în care a publicat. Pe Maior - cum i se mai spunea - îl descoperisem în biblioteca sanatoriului Moroieni, scăpată de "epurări". Acolo mi-am şi aşternut pe hârtie primele pagini umoristice, publicate în "Tânărul scriitor" şi într-un "Caiet de estradă",precum şi multe schiţe puse pe foc, după critica unor scrieri satirice de către Andrei Jdanov, mare ideolog moscovit, în raportul său asupra revistelor "Zvezda" şi "Leningrad", readus în discuţie şi pe plaiurile mioritice. Mă lepădasem prosteşte de schiţele mele, mai ales după ce apăruse în "Viaţa Românească" o recenzie asupra numărului din "Tânărul scriitor", în care mi se reproşa că tema satirei vizează aspecte neconcludente ale vieţii contemporane. Tot la sanatoriu mi-am plătit datoria râsului, ce-mi ieşise acum prin piele. Împlinisem 24 de ani şi hainele ce le avusesem de la tata îşi trădau vechimea. Bazonaţi şi la genunchi, pantalonii mă somau să-i schimb. Venise timpul să-mi fac un costum ca lumea, şi nu pe puncte, ci comandat la croitor, cu un sacou Prince de Gales şi pantaloni de caşa. Nu de alta, dar să nu dezmint zicala: "capra râioasă ţine coada sus". Sus am ţinut-o şi eu, cu preţul unei singure mese pe zi, la cantina tipografilor, unde se mânca mai prost, dar cu 3,5 lei prânzul, nu 5, ca la redactori. În rest, ceai dimineaţa, ceai seara şi pâine pe săturate. Răsplata după efort: în trei luni, m-am ales cu un costum superb, dar şi cu un infiltrat pulmonar, tratat la Moroieni vreo opt luni, alte patru la Filaret şi Bran. Datorită hidrazidei şi meselor regulate, intrasem în sanatoriu cu 62 de ocale şi ieşisem din preventoriu cu 82 de kg, că nu mai intram în hainele "de firmă". Aşa că după multe modificări aduse de croitor am fost nevoit să renunţ la ele. Norocul meu că la Biblioteca Academiei Române, frecventată ani de zile aproape zilnic, ţinuta era lejeră. La "manuscrise", cu ştaif veneau Perpessicius, P.P. Panaitescu şi Şerban Cioculescu, iar mai târziu C.C. Giurescu, poate unde se săturase de zeghea de la Sighet.

Va urma