De vorbă cu Niculae Gheran (II). Despre scriitorul care nu se repetă în nicio carte de-a lui/ de Stelian Ţurlea

- După imensul efortul depus pentru realizarea ediţiei critice, ne-am aştepta şi la o monografie Rebreanu în care să topiţi materia din "Tânărul Rebreanu", "Rebreanu. Amiaza unei vieţi", ciclul "Rebreniana" din volumele "Sertar", "Cu Liviu Rebreanu şi nu numai", precum şi "Rebreanu prin el însuşi", scrise tot de dvs. Cum l-aţi putea caracteriza într-o frază pe marele scriitor?

- S-a scris atât de mult despre Rebreanu, încât bibliografia critică a depăşit de mult dimensiunea creaţiei sale. E greu să arunci o monedă în sus, ban de aur sau de tinichea, fără să cadă pe umărul cuiva. Dovadă şi preluarea tacită a multor opinii deja formulate. Din opurile publicate, aş remarca studiile lui Ion Simuţ, Dan Mănucă, Mircea Muthu, Liviu Maliţa, G. Glodeanu, Constantin Cubleşan şi, mai de mult, ale lui Stancu Ilin, Aurel Sasu şi Al. Săndulescu. Cu precădere, perspectiva aleasă de mine a fost a istoricului literar. Consecvent proiectului iniţial, n-aş datora o monografie, ci un ultim volum biografic, "Glorie şi amurg". Dar, crede-mă: mi-ajunge. De altfel, nimic important din perioada anilor 1931-1941 n-a rămas în afara cercetării mele, de-ar fi doar cele consemnate în aparatul critic al ediţiei de "Opere", cărţile amintite de dvs., dar şi articolele risipite în periodice ori comunicările susţinute de-a lungul anilor în simpozioanele de la Aiud, Tescani şi Bistriţa. La vârsta mea, nu te întorci să repeţi ce-ai mai spus. Şerban Cioculescu, după remarcabila biografie consacrată lui Nenea Iancu, nu s-a îndurat să se aplece asupra altei cărţi de sinteză. Şi-a adunat paginile din reviste între coperţile unui volum şi a publicat "Caragialiana". Alte vremuri, alte uşi deschise în atelierele lui Gutenberg. Or, mai de curând, mi-a fost imposibil să reiau "Opera magna" a domnului Rebreanu, într-o formulă editorială totalmente inedită: "Opere" - în prezentarea autorului însuşi, dispunând de toate mărturisirile lui, de jurnale personale şi interviuri, de corespondenţă etc. Ce să spun de creaţia proprie, recenzată insistent şi elogios în presă, la radio şi televiziune, care n-a apucat să ajungă pe standurile librăriilor? Deocamdată, circulă în filialele Bibliotecii Bucureştilor şi în regim de "samizdat". Să sperăm că-i va veni şi ei rândul, ca şi paginilor răzleţe despre Rebreanu, adunate pe tema gloriei şi amurgului său. Îmi ceri o frază succintă, caracterizantă în ceea ce-l priveşte pe autorul lui "Ion". Fără pretenţia de a fi original, ţi-aş spune: un mare constructor, deschizător de drumuri, care a diferenţiat romanul modern românesc - obiectiv, psihologic, metafizic, analitic, social, politic -, fără să se repete în nicio carte de-a lui. Dacă în romanul istoric ("Crăişorul Horia") sau de dragoste ("Jar") n-a strălucit, precum autorul "Fraţilor Jderi" sau Ionel Teodoreanu, în celelalte a inovat. Iluştrii noştri predecesori ne-au oferit caracterizări metaforice: Lovinescu, de pildă, considera, încă de la apariţia lui "Ion", că pe altarul lui Rebreanu jertfim întreaga proză de la Filimon la Sadoveanu. Peste ani, inspirată mi s-a părut aprecierea unei cititoare, soţia lui Petru Manoliu, care, la o masă festivă - îmi spunea criticul - i s-ar fi adresat romancierului, caracterizându-l drept un uriaş stejar, căzut la examenul de botanică. (Uşor maliţios, Camil Petrescu avea să regrete, în acelaşi spirit, lipsa unei posibile sinteze între proza lui Rebreanu şi a lui Sadoveanu, ceea ce ar fi facilitat naşterea unui mare scriitor universal.) Chiar şi separate, creaţiile ambilor nu sunt străine de universalitate.

- Sunteţi unul dintre rarii editori exemplari pe care îi mai avem. Cum de a dispărut această şcoală a aplecării asupra textelor altora? Ce ar trebui făcut pentru a o revigora şi a avea din nou editori exemplari?

- Ca să răspund la prima întrebare, aş apela la spusele lui Rebreanu, că astfel aş căpăta mai multă crezare: "Pentru că omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă, să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noştri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă şi cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese şi intrigi de culise? Arta şi cultura românească n-au să aştepte decât duşmănie de la oamenii politici de azi."

Când am reprodus aceste rânduri în ediţia de "Opere" (vol. 19, p. 12), i-am precizat sursa, menţionată şi în carte: "De vorbă cu Liviu Rebreanu", în revista "Spre ziuă", I, nr. 1, 11 mart. 1922, p. 13-15. Cenzorul a mârâit olecuţă, numai că l-am întrebat duios cu o imbatabilă ipocrizie: "Cine şi-ar permite să confunde mersul din Parlamentul anului 1923 cu starea din Marea Adunare Naţională, să confunde politicienii de ieri cu cei democraţi de azi?". Sunt convins că şi în zilele noastre vor mârâi destui. Repetă-le, la nevoie, aceeaşi replică. Ba mai mult: adaugă ce mai spune acelaşi Rebreanu, în acelaşi interviu, convins "că ar trebui să înţeleagă şi oamenii politici că arta şi cultura au cel puţin tot atâta importanţă în viaţa ţării ca şi o bancă sau o alegere de deputat frauduloasă. Acum de ce încep economiile de la carte şi cultură?" (ibidem). Mai multe nu spun, că aş putea fi considerat subiectiv.

Cu câţiva ani în urmă, am demisionat din funcţia de director la Editura Institutului Cultural Român, unde mă ocupam strict de colecţiile de patrimoniu, desfiinţate după plecarea mea. Renunţasem la nişte avantaje importante, pentru un umil post de muzeograf la Muzeul din Bistriţa, ce îmi îngăduia să finalizez ediţia de "Opere". Schimbasem un serviciu ce-mi deschidea drumurile la marile târguri internaţionale, pentru cărări ce duceau la Târlişua, Maieru, Rebra şi Rebrişoara. După ce am terminat ediţia, m-am apucat cu nişte tineri, cărora le predam în mers o activitate laborioasă, de uriaşul corpus de documente din arhiva scriitorului aflată la Biblioteca Academiei. În urma unor ordonanţe guvernamentale, am fost nevoit să abandonez noul şantier editorial, ca astfel statul să economisească 1601 lei, cât primeam în mână lunar. Halal economie! Construirea unui WC public ar fi costat mai mult decât lucrările în curs de elaborare. Şi ce lucrări?! Dintre ele, recent a apărut la Editura Academiei volumul "Intime" - corespondenţa dintre Liviu şi Fanny Rebreanu, din vechiul portofoliu lucrat cu ani în urmă. Când se va remarca lipsa biobibliografiei, a dicţionarului de personaje, a celor patru volume consacrate corespondenţei primite de scriitor de la confraţi, oameni de artă şi cultură, politicieni, ba chiar şi a "Operelor magna" în prezentarea romancierului - că se va găsi careva să-şi aducă aminte - voi fi departe. Mai e cazul să vă răspund şi la cealaltă întrebare?

- Ce-aş putea să zic? De la apariţia interviului amintit n-au trecut încă o sută de ani. Să fim optimişti că lucrurile se vor îndrepta. În aceeaşi ordine de idei, ce ar trebui făcut ca să avem bibliografiile generale atât de necesare?

- Soluţia ideală ar fi să se acorde trecutului culturii româneşti măcar atenţia dăruită unei instituţii ca C.N.S.A.S. Această instituţie onorabilă - başca anexele nedeconspirate - beneficiază de o logistică de invidiat, performantă în toate privinţele, cu un personal ultracalificat, remunerat pe măsura îndeletnicirilor, de la salariile unor secretari de stat la solda unor angajaţi. Pentru depozitarea kilometrilor de dosare din arhiva fostei Securităţi, a fost nevoie de o clădire specială, de cercetători specializaţi, de un buget de miliarde. Aici se administrează şi istoria turnătoriei române, fundamentul siguranţei noastre multilateral-dezvoltate. Te interesează când şi cum a fost recrutat un colaborator - dintre cei daţi în gât, nu şi dintre cei aflaţi în funcţiune - ţi se livrează prompt informaţia contra aprobării de rigoare. Vrei să ştii cum te-a turnat Ghiţă Chioru din bloc, Tanţa Zdreanţă, colegă de serviciu, ori Gică Sulică, vecin de stradă, vigilenţii care te-au cântat la nenea Secu, tunde oaia şi berbecu'? Sunt căutaţi după cod în repertoriul electronic şi, la comandă, dispui chiar şi de proza lor, opisată comme il faut. Ordine nemţească, nu glumă. În contrapartidă, te-ai aştepta ca măcar la Biblioteca Naţională şi la Biblioteca Academiei să găseşti, de asemenea, colaborările marilor scriitori români din presa vremii, cu precădere interbelică, perioadă prolifică în tiparniţa de pretutindeni. Ia de unde nu-i. Ce kilometri de colaborări, nu găseşti un singur metru de arhivă selectată. Mai mare ruşinea! Ne place să vorbim de patrimoniu naţional, dar trecem cu o crasă nepăsare pe lângă valori literare inestimabile, îngropate în ţintirimul lui Gutenberg.

La Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional s-au perindat absolvenţi de filosofie, cântăreţi talentaţi, actori, un poet remarcabil, prozatori, un universitar cu ştiinţă de carte, români de treabă şi minoritari aşijderea. Au venit şi au plecat, fără să adune în jurul lor specialişti de marcă, ci cotizanţi din partidele care i-au împins în faţă, potrivit algoritmului politic. În judeţe, la fel: "ce-a fost verde s-a uscat, ce-am iubit s-a scuturat", în favoarea unor direcţii "deconcentrate", cuvânt potrivit mai degrabă limbajului cazon. Mai rău ca pe timpul lui Miu Dobrescu, adus cândva de coana Leana la acelaşi minister, precum alţi contemporani postdecembrişti. Oameni mici şi oameni mari, prost gospodari, pricepuţi în administrarea culturii şi artei precum Cocoşatul de la Notre-Dame la întreţinerea motoarelor Diesel, personaj memorabil, de care îi leagă mai mult tragerea clopotelor de partid. Mă refer în primul rând la modul precar de stabilire a priorităţilor de stat, la deficienţele creditării lucrărilor de interes naţional, care, prin caracterul lor, depăşesc folosul privat. Pentru că titulatura instituţiei include şi cuvântul "patrimoniu", noii culturnici l-au confundat strict cu "monumentele istorice", cândva firmă de sine stătătoare.

Răzbătătoare, biserica ortodoxă, ca şi alte culte, a avut grijă să introducă pe lista restaurărilor numeroase aşezăminte religioase, fie că era vorba de un lăcaş sau de-o clopotniţă dărăpănată. Fireşte, atare strădanii sunt de lăudat, deşi, Dumnezeu să mă ierte, mai există şi cutii ale milei. Noroc că între proiectele Patriarhiei se numără şi Catedrala Mântuirii Neamului, cu trei etaje şi două subsoluri, dotată cu restaurante, cu hotel, garaje, cu tot ce trebuie ca Dumnezeu să ne ierte de păcate. Cine să se mai gândească la patrimoniul îngropat în publicaţiile româneşti? Încercări au existat, dar s-au dus pe apa Sâmbetei. Ele s-au datorat unor particulari, precum Barbu Teodorescu, a cărui bibliografie, cu peste 35 000 de articole din opera lui Iorga, l-a determinat pe savant să afirme că fără ea nici n-ar mai fi ştiut de fostele scrieri la întocmirea "Istoriei românilor" în 10 volume. Mai aproape de noi, iniţiative de aceeaşi factură le datorăm lui Al. Zub, autorul biobibliografiilor "M. Kogălniceanu", "Xenopol" şi "Pârvan", lui D. Vatamaniuc, cu "Tudor Arghezi", "Ion Agârbiceanu", "Lucian Blaga" şi "Ioan Slavici" (ultima carte în colaborare cu I. Domşa şi T. Bugnariu), lui I. Bălu, cu "G. Călinescu", benedictini număraţi pe degete. Nu-i deloc o întâmplare că existenţa unor asemenea cărţi monumentale a dat ghes câtorva cercetători să se lanseze în pregătirea câtorva serii de "Opere", având de unde pleca. Ei înşişi sunt parte integrantă a unei munci sfidate de culturnici. Cum la data realizării acestor instrumente de muncă intelectuală îmi revenea sarcina coordonării lor redacţionale şi lexicografice în redacţia Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, am căderea să afirm că legislaţia drepturilor de autor nu îngăduia o remuneraţie pe măsura uriaşului efort depus de autori. Apariţia tipăriturilor era rodul multor ani de cercetare în bibliotecă, iar răsplata pecuniară s-a făcut sub nivelul salarizării unor gunoieri. Trist, dar adevărat. Să ne mirăm că azi nimeni nu se mai încumetă să investească timp într-o activitate de cercetare, fără ca pe parcursul ei să aibă asigurată măcar "pâinea cea de toate zilele"? Munceşti doi, trei ani pentru alcătuirea unui volum de "Opere" - fără ca cineva să-ţi asigure un salariu minim pe economie - ca în cele din urmă să fii acceptat cu toate onorurile la Editura Academiei, fără să primeşti un singur bănuţ. Sub auspiciile ei, au apărut şi continuă să apară lucrări ştiinţifice de mare valoare, numai că şi redacţia editurii se zbate să găsească sponsori de stat şi particulari, să suporte costul materialelor poligrafice şi travaliul tipografilor, nicidecum al autorilor.

Totul pentru tiraje "de familie", între 100 şi 200 de exemplare (uneori mai multe, dar nu prea). Te-ai aştepta ca lucrările fundamentale ale cercetării ştiinţifice româneşti să se găsească în biblioteci. "Inutil, degeaba", fiindcă lipsesc fondurile de achiziţie. Or, în atare condiţii, cine să mai lucreze de amorul artei? De râsul lumii! Căzută pe mâna unor contabili, cu ură viscerală împotriva oamenilor de carte, administrarea fenomenului cultural atinge performanţe uluitoare. Două exemple, ante şi postdecembriste. Lipsindu-ne o ediţie de "Opere - Iorga" - realizabilă în jurul a 100 de tomuri -, îi cerusem lui Barbu Teodorescu să ne ofere un prim volum cu descrierea cărţilor apărute în epocă, să ne dumirim asupra celor peste 1 200 de titluri atribuite marelui istoric. Cartea a apărut, deschizând o serie de cinci opuri, care urma să compartimenteze materia publicistică pe domenii: istorie universală, românească, economie, ştiinţă, artă şi cultură, plus un strat dens de referinţe critice. Dimensiunea informaţională era uriaşă: la o primă evaluare, peste 50 000 de fişe, cuprinzând titlurile articolelor şi studiilor publicate, locul şi data apariţiei, corelări cu restul creaţiei, precum şi tot ce-şi amintea despre ele bibliograful, ca unul dintre foştii secretari ai lui Iorga şi şef de cabinet, pe vremea când acesta funcţiona ca prim-ministru. Cum o viaţă întreagă nu făcuse altceva decât să studieze biografia şi opera titanului, nea Barbu avea gata toată bibliografia, rugându-ne doar să i se bată la maşină cele patru volume deja încropite, angajându-se să dicteze textele dactilografei, ca să nu-şi rescrie fişele. Dorinţă minoră, dar respinsă de contabilul-şef al Centralei Editoriale: "Nu acordăm niciun avans, achităm drepturile doar la apariţia cărţilor". Între timp, Barbu Teodorescu face imprudenţa să moară pe scara blocului de pe Popa Petre, mai având câteva trepte de urcat ca să ajungă în apartamentul său de la etajul 4. Pentru că lucrasem cu răposatul mai multe cărţi, am fost invitat de familie să vedem ce facem cu maldărul de fişe. Ordonate în plicuri, pe volume şi domenii, fişele erau înşiruite într-o desăvârşită ordine cronologică, aşteptând dictarea la maşina de scris, acţiune devenită însă imposibilă. Miilor de publicaţii răsfoite de autor le fuseseră astfel abreviate titlurile de periodice, încât au fost imposibil de descifrat. Încercarea de a ne descurca apelând la vechea bibliografie a eşuat din pricina uriaşului val de referinţe critice, cu trimiteri absconse.

Adunaţi, toţi contabilii de pe Terra nu pot reface biobibliografia celui mai mare istoric român. Numai că pentru asemenea jaf nu se face puşcărie. Mai aproape de noi, urmaşii lor, ridicaţi în grad guvernamental, au continuat lupta pentru "economii", interzicând unor oameni de ştiinţă şi cultură - şi nu doar lor - să cumuleze pensia cu salariul. Totalmente ridicol, dacă s-ar fi avut în vedere unicitatea unora dintre ei. Einstein să fi fost şi i s-ar fi interzis să predea fizica la o şcoală generală, dacă nu renunţă la pensie ("Alege, dom'le Einstein: ori, ori!"). Ce contau în mintea economiştilor cărţile monumentale, creaţiile unor artişti de renume, ale unor autori remuneraţi cu salarii ruşinos de mici, câtă vreme patria avea nevoie de un brand - o frunză verde răsucită la vârf, cu numele României deasupra -, plătit unui grafician cu peste 500 000 de euro ca s-o preia de pe internet? Trăim în ţara lui Eugen Ionescu şi discuţia pe tema aceasta e predică în pustiu.

- Şi, totuşi, în condiţii de avarii, ce s-ar putea face, până la alcătuirea unui plan de perspectivă în domeniul bibliografiei generale şi al ediţiilor critice pentru a înfrânge inerţiile existente?

- Ce-a făcut Mircea Zaciu la Facultatea de Filologie, împreună cu Mircea Curticean, asistentul său: să dea studenţilor ca temă de licenţă cercetarea bibliografică a unor reviste literare, să se familiarizeze cu epoca şi colaborările diverşilor scriitori (încă din anul I), iar la sfârşitul studiului să prezinte un indice bibliografic (azi uşor de pus în circulaţie prin intermediul bibliotecilor şi internetului). Atare instrumente am publicat la Editura Enciclopedică ("Reviste de filosofie şi sociologie", "Convorbiri literare", "Dacoromania", "România literară" - toate seriile -, "Ramuri" ş.a.). De asemenea, să se desemneze la fiecare bibliotecă judeţeană şi orăşenească măcar doi bibliografi, angajaţi, instruiţi şi normaţi exclusiv pentru parcurgerea periodicelor locale, dar şi a unor reviste centrale. Toată această activitate să fie coordonată de Biblioteca Naţională, care ar trebui să reia bibliografia curentă a fostei Biblioteci Centrale de Stat, clasând vechea informaţie şi forfecând gazetăria cotidiană. Tehnica digitală permite automatizarea cercetării, astfel că de pe acum putem conta pe progresele ei. Numai că toată povestea asta presupune o înaltă calificare din partea aparatului conducător. Care şi unde se află? Întreabă-mă să te întreb!

Va urma