De vorbă cu Niculae Gheran (III). Sunt tentat să adaug trilogiei volumul „Bordel nou cu dame vechi”/ de Stelian Ţurlea

- Aţi avut mai demult o frază memorabilă: "Am preferat să fiu calfă în atelierul domnului Rebreanu decât să încropesc o literatură de mântuială". Iată însă că la senectute aţi devenit şi autorul unei trilogii, "Arta de a fi păgubaş", despre o lume bucureşteană cu personaje şi fapte memorabile, suită admirabilă de informaţii picante, scrisă într-un limbaj savuros. S-a spus că multe dintre ele, aflate la limita fabulaţiei, sunt imposibil de verificat. Trebuie să înţelegem aceste texte ca pe nişte memorii, cu criteriile de rigoare? Sau, pur şi simplu, ca literatură, ceea ce ar contrazice fraza amintită.

- Fiecare e liber să creadă ce vrea. O carte depăşeşte uneori intenţiile autorului sau, dimpotrivă, se află sub nivelul dorinţelor lui. Se întâmplă chiar să refuze sertarele şpiţeriei literare, adesea discutabile. Reţine mărturia că, iniţial, primul volum l-am scris într-o doară, ca o epistolă destinată copiilor mei. Nu vreau să insist asupra celor deja rostite. După ce l-am terminat, l-am rugat pe Florin Rotaru, directorul general al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, să-mi lege printurile într-o cărticică de uz familial. La început, mi-a propus să facă două exemplare, ca unul să rămână în fondul public - ceea ce, de ce să mint, m-a bucurat -, dar, după ce a citit-o, am convenit s-o tragă în tiraj restrâns pentru bibliotecile din Capitală. Al doilea cititor a fost Fănuş Neagu, pe care în ultimul său an de viaţă îl vizitam regulat la Elias, împreună cu Grigore Traian Pop, onorându-ne pe blat c-un păhărel, până ne-a prins Anita, fiică-sa. A fost al doilea cititor încântat de carte. (Păstrez pe exemplarul primelor printuri câteva corectări autografe, cu privire la fraţii Grigoriu, pe care îi ştia din Brăila natală). Exemplarele omagiale, destule, le-am împărţit, de regulă, prietenilor şi au ajuns, din mână în mână, pe trei continente, unde au apărut şi cronici. Interesant: mulţi recenzenţi, cu nume sonore, consideră cartea drept roman - pornind, probabil, de la unitatea temporală şi spaţială a naraţiei, de la perindarea unor personaje de-a lungul diverselor capitole; alţii, nuvele sau povestiri, ţinând seama de autonomia multor fragmente nominalizate în economia lucrării; nu puţini, memorialistică, recunoscând în traiectoria diverselor fiinţe etape ale existenţei lor. Îngăduitor, Herşcu Rudel - personaj drag inimii mele din această frescă ficţional-memorialistică - ar spune: "Toţi au driptate! Ci vorbă-i di-i zici Tanda sau Manda? Impurtant îi să răziste-n timp la tăvăleală, s-aibă caracter! Bini să am dacă ti mint!"

- Veţi continua totuşi această serie care a avut un mare succes, chiar dacă difuzarea a fost mai mult decât deficitară? Veţi adapta materia acestor memorii într-un roman de moravuri la fel de savuros?

- N-am nimic de adaptat. De corectat, da. După apariţia fiecărui volum, l-am recitit şi am descoperit multe greşeli de tipar. Pe măsura dăruirii unor exemplare, le-am mai corectat. Am acasă pe raftul din dormitor trei exemplare "la zi". Nu garantez că nu mai sunt şi alte greşeli. Măcar de s-ar ţine seama de ele la reeditare - căci sunt sigur că trilogia va fi retipărită.

- Nu mi-aţi răspuns la întrebare: continuaţi naraţia? Rămâne trilogie sau tetralogie?

- Nici nu-i uşor de răspuns! Scriind cele trei volume, nu doar că am avut distanţa istorică necesară, dar am beneficiat şi de poziţia ocupată în sistemul instituţiilor de cultură şi artă, fiind martor la bune şi rele. Exceptând primii ani postdecembrişti, izolarea mea profesională, străină de orice angajare politică, nu mi-a îngăduit să păstrez perspectiva de altădată. Pe de altă parte, realitatea însăşi nu e decantată. Din vechiul bagaj de amintiri, stăruie doar profilul unor figuri, "măreţe umbre", metamorfozate între timp. Drept e că uneori sunt tentat să beneficiez tocmai de faptul că am păstrat distanţă faţă de toate formaţiile angajate în cucerirea sau menţinerea puterii. Atunci cobor în timp şi-l iau ca martor în catalogarea prezentului. Oare cum mai arată cartierul copilăriei mele? Că schimbările n-au fost doar de ordin urbanistic. Îngăduieşte-mi o amintire. Când eram de-o şchioapă, mergeam la depozitul de lemne al tatălui meu de pe strada Câmpul Moşilor nr. 35. De cealaltă parte a drumului, la câteva zeci de metri, se construiau Halele Obor. Treceam printre tarabele circarilor şi asistam cum se sapă solul pentru construirea fundaţiei. Pământul se stivuia mai departe, pe locul unde este aşezată astăzi primăria sectorului 2. Se adunase atâta pământ, încât mormanul a căpătat dimensiunea unui delureţ, căruia toată mahalaua îi spunea - pardon - "Muntele căcaţilor", datorită faptului că preluase atribuţiile instalaţiilor sanitare, fiind frecventat cu hărnicie de ţăranii veniţi să-şi vândă marfa, de clienţi şi trecători, imparţiali de nevoie şi nevoi, fără deosebire de vârstă, etnie, sex sau culoare. Doar zăpada mai înnobila uriaşa ridicătură, când, după fiecare ninsoare, se transforma în ditamai derdeluşul, de ne înjurau toţi vatmanii, şoferii, birjarii şi căruţaşii că le fulgeram cu săniuţa prin faţa roţilor şi a cailor, tăind şoseaua Mihai Bravu până pe trotuarul de vizavi, mai-mai să intrăm în cofetăria Peristeri sau în mezelăria lui Pescaru. Din mulţii care eram, ne-am văzut deunăzi o parte, unii veniţi tocmai din SUA, Israel, Germania şi Grecia. Prieteni la cataramă. Despre ce să vorbim, dacă nu despre ocupaţia fiecăruia, neveste şi amante, despre copii şi nepoţi, dar şi despre schimbarea la faţă a unor vechi cunoştinţe, rămase cu obiceiul de a trece dintr-o barcă într-alta, cu multe schimbări de decor. Şi-apoi cine sunt noii vătafi în cartier, de la soldat la general? Ce-au fost şi ce-au ajuns, uneori de milă şi silă, cu pilă!? Tu te-ntreabă şi socoate - vorba Poetului - ce e rău şi ce e bine? Ar fi un punct de plecare, de ficţionalizare, dar cu repere sigure într-o realitate bolnavă, situată între profit şi pierdere.

- După decembrie 1989, vi s-a propus, după câte ştiu, să intraţi în politică, chiar în Parlament. Regretaţi că n-aţi făcut-o? Credeţi că aţi fi schimbat ceva?

- Ce ţi-am făcut eu, domnule Ţurlea, de te iei ziua-n amiaza mare de mine? Nu mi-ajunge că am făcut parte dintr-un partid? Cu mici excepţii, în noua piesă aş fi jucat alături de mulţi actori ai aceluiaşi teatru, bine ştiuţi, dacă azi sunt tentat să adaug trilogiei volumul "Bordel nou cu dame vechi". Văzând distribuţia, scenografia - implicit croiala şi coloritul vestimentaţiei de-atunci -, mă întrebam doar cine-i regizorul din spatele scenei. Altminteri, scenariul bine întocmit, cu sonorizări spectaculoase, reflectoare şi stimulatoare de mâna întâi, cu multe cronici în presă, dar, grav, şi cu necroloage. În lumina rampei, scutiţi de gloanţe, actorii înaintau precum carabinierii din opereta lui Offenbach, bătând pasul pe loc. Memorabilă scena din balcon, mai ceva decât în "Romeo şi Julieta". Numai că, alături de o figuraţie împrospătată, foştii combatanţi începeau un mare spectacol, pe când eu aveam de terminat o treabă, mult mai modestă, dar la care mă angajasem demult. Faptul că trăiesc şi că vorbim de un lucru isprăvit e de ajuns. În rest, ce-o fi să fie! De reţinut ar fi că răsplata a venit mereu: în trecut, la primirea Ordinului Meritul Cultural, mi s-au redus impozitele cu 50% şi mi s-a dat dreptul la o cameră în plus; mai de curând, mi s-a acordat acelaşi Ordin, în grad de Cavaler (poate unde sunt divorţat), numai că, în loc de reduceri fiscale, mi s-a acordat dreptul la fanfară, pe ultimul drum. Modest, ţinând seama de vremurile grele prin care trecem, renunţ la atâţia instrumentişti, suflători prin excelenţă, mulţumindu-mă cu o formaţie redusă la ţambal şi vioară, eventual cu un gurist cu cântece vesele, de tipul "La revedere, dragii mei, la revedere", ori de pahar, precum "Uite-aşa aş vrea să mor". Dacă, Doamne fereşte, vremurile se vor înăspri, mă mulţumesc şi cu un difuzor, cu înregistrarea lui Edith Piaf: "Non, rien de rien, je ne regrette rien!... Je m'en fous de passé!

M-am despărţit de autorul "Artei de a fi păgubaş" în curtea cabanei sale de la Breaza, unde, fugind de larma Capitalei, îşi vede de scris şi de sănătate. În poartă, depănăm amintiri. Dintr-una în alta, revin cu o întrebare care mi-a scăpat de-a lungul discuţiei noastre: de unde până unde titlul cărţii? Că din suita povestirilor eroul principal nu pare a fi defel păgubaş, decât arareori, şi-atunci făcând haz de necaz. Îmi răspunde că-i vorba de paguba unei întregi generaţii, denumite până deunăzi "de sacrificiu", care, după aproape jumătate de secol, revine de unde a plecat, luând-o de la capăt, dar cu părul albit. Poate de asta îşi doreşte ca epitaf la ţintirim: "Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!". Uit ce spune şi insist să-şi termine proiectul tetralogiei, după care râdem împreună de poceala unor iluştri exponenţi din fosta şi prezenta aşezare a Oborului, cu şi fără lampas pe crăcane. (Stelian Ţurlea)