Parabolele lui Iisus/ de Stelian Ţurlea

După ce cartea despre îngeri a lui Andrei Pleşu, publicată tot de Humanitas, s-a vândut "în draci" (după expresia lui Radu Paraschivescu, amintită la lansarea volumului despre care vom vorbi mai departe), este posibil ca aceeaşi soartă să aibă şi cartea de acum, "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste"*). Revista "România literară" a ales-o deja "cartea anului" (prilej cu care Mihai Zamfir declara: "Unele dintre cele mai cunoscute parabole evanghelice apar aici, autorul se fereşte însă constant de traducerea parabolelor. Libertatea absolută de spirit cu care un mare intelectual citeşte Biblia mi se pare extraordinară. Volumul nu are nimic din solemnitatea manualului de doctrină."). La Târgul de carte Gaudeamus a fost cea mai vândută. Este probabil cartea cea mai importantă a lui Andrei Pleşu. A fost scrisă la comandă, după spusele autorului, căruia i-au trebuit însă cinci ani s-o încheie, după "hărţuieli sistematice". E dedicată medicului româno-american care l-a operat - "care mi-a dăruit timpul de a o scrie".

E un volum oarecum în răspăr, care se adresează colegilor "din intelectualitatea laică", autorul considerându-se "de o inadecvare teribilă", un "conservator reacţionar", deloc "în pas cu vremea". A insistat să scrie această carte pentru că "este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei decât la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin biblia contemporană."
"În cartea de faţă, va fi vorba despre poveştile spuse de Isus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care şi-o asumă e imposibilă, aşadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial", spune Andrei Pleşu."Sunt perfect conştient de amplasamentul inconfortabil al întreprinderii mele. Din unghiul specializării teologale pot apărea ca un intrus deopotrivă prezumţios, insuficient «îmbisericit» şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului. Pentru cruciaţii secularizării şi, în general, pentru spiritul vremii voi face, dimpotrivă, figură de «reacţionar», sensibil, în mod inexplicabil, la texte şi idei revolute. Îmi asum, cu scuzele de rigoare, aceste «portrete», dar îmi fac iluzia că încercarea mea îşi poate găsi un rost şi într-o tabără, şi în cealaltă. Cred (şi sper), de asemenea, că există o sumedenie de cititori cărora lectura textului meu le-ar putea face măcar tot atâta bine cât bine mi-a făcut mie scrierea lui."

"Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt şi pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei ştiinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există si întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârşit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «ruseşti», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii?
Pentru astfel de întrebări, nu poţi să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliş» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste»".

"Parabolele lui Iisus" are o bibliografie enormă, în latină, greacă, ebraică, franceză, germană, engleză, subsolurile atârnă greu de note ultrasavante. Exclentul capitol introductiv este folositor oricui vrea să înţeleagă necesitatea parabolei ca pildă camuflată. Există aproximativ o sută de parabole, Andrei Pleşu se ocupă de 34 - între ele: lucrătorii nevrednici ai viei, sămânţa bună şi neghina, grăuntele de muştar, smochinul neroditor, vameşul şi fariseul, slugile veghetoare, portarul, furul, sămânţa care creşte singură, fiul risipitor, judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare, talanţii, drahma pierdută, cele zece fecioare, casa zidită pe stâncă, nunta fiului de împărat, oaia pierdută, oile şi caprele, peticul de postav nou la haina veche, vinul nou în burduf vechi, făclia sub obroc ş.a.m.d.

"Cui vorbeşte Iisus? Am constatat că discursul său nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o «descoperire» globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă e să siluiască libertatea auditorilor săi. E dreptul fiecăruia să rămână «în afară», să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică."

O carte unică la noi.

*) Andrei Pleşu - Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas