Al doilea Eu (I)/ de Liana Cozea

Liana Cozea este critic şi istoric literar, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Este absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş - Bolyai din Cluj, secţia Limba şi Literatura Română (1967), luându-şi licenţa şi în Limba şi Literatura Engleză la aceeaşi facultate (1981). A publicat câteva volume, meditaţii asupra literaturii feminine interbelice şi contemporane româneşti: Prozatoare ale literaturii române (1994), (Premiul M. G. Samarineanu al Revistei Familia, 1995), Cvartet cu prozatoare (1997), Portretul unei Doamne - Dana Dumitriu (2000), Exerciţii de admiraţie şi reproş. Hortensia Papadat - Bengescu (2002), Confesiuni ale eului feminin (2005), (Premiul pentru critică şi istorie literară al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, 2006), Scriitoarea (volum în colaborare, 2009), Mozaic literar (2009).

Al doilea Eu - reflectat în pagini de confesiuni, memorii şi jurnale ale unor scriitoare, spirite academice şi figuri marcante ale societăţii româneşti interbelice şi contemporane: Maruca Cantacuzino Enescu, Nina Cassian, Gabriela Melinescu, Ioana Em. Petrescu, Alice Voinescu -, este privit şi analizat cu fineţe şi empatie de Liana Cozea. Retrase între filele secrete ale jurnalelor, aceste fiinţe fragile doar în aparenţă îşi întorc gândul spre trecut sau fixează momentul prezentului, în consonanţă cu experienţele şi dramele personale, în contexte social-politice nu tocmai favorabile. Atât de neasemenea una alteia, prin personalitatea lor accentuată, autoarele acestor scrieri încărcate de subiectivitate aparţin totuşi aceleiaşi familii de spirite, intelectuale lucide, fiinţe sensibile seduse de nevoia de a se mărturisi; ele efectuează o introspecţie, o operaţie solitară, reluată mereu şi mereu, prin care dobândesc o mai bună cunoaştere de sine, cale predilectă pentru a se modela şi remodela.

Spune Liana Cozea: "După ce am publicat, în 2005, volumul Confesiuni ale eului feminin, am resimţit în chip firesc nevoia de a supune lecturii mele interpretative şi alte jurnale, aparţinând unor euri hipertrofiate, scriitoare şi/sau personalităţi marcante ale literaturii şi culturii române moderne şi contemporane. S-a conturat, în acest fel, profilul autoarei de jurnal, un profil extrem de expresiv şi de complex. Nicio intenţie polemică, întemeiată pe marca de gen, nu mi-a impulsionat demersul, găsind adesea asemănări frapante cu literatura confesivă a unor autori români şi străini. Deşi, apelând la un truism, talentul nu este determinat de sex, totuşi în eseistică şi diaristică, componenta feminină este mai lesne detectabilă. În societatea aleasă a celor dispuşi să-şi dovedească cruzimea sincerităţii se află şi autoarele, din ale căror pagini răzbate freamătul existenţei vii, palpabile, pentru că ele, povestindu-se pe sine, descoperă o parte a eului lor ascuns."

TRECUTE VIEŢI DE DOAMNE ŞI DE DOMNI

O lume risipită şi frântă

(Maria Cantacuzino Enescu)

Amintirile prinţesei moldave este un volum captivant, melancolica îngândurare şi redeşteptare de lumi trecute ispitesc şi întreţin interesul cu atât mai mult, cu cât se dezvăluie treptat un talent de memorialist şi portretist în persoana unei Doamne care, prin originalitatea, capriciile de femeie inteligentă, cultivată şi frumoasă, prin calitatea de însoţitoare şi muză unică a lui George Enescu a stârnit interes şi adversităţi, deopotrivă, simpatii sau denigrări ardente. Este cartea unei triste inadecvări pasagere cu lumea şi cu unii oameni, dar şi a unei consonanţe de un tip special, a unui acord deplin, chiar dacă nu întotdeauna reciproc, cu mari nume ale unei perioade ce n-a fost ferită de degradări şi convulsii fundamentale.

Mai puţin interesată de complexitatea anilor interbelici, dezamăgită, în final, de îndârjirea consolidării noului regim comunist, Maria Cantacuzino îşi înregistrează amintirile personale sau pe cele ale Mamei cu sinceritate meticuloasă şi afecţiune, dar şi cu ironie şi amărăciune, sub semnul timpului ce trece şi duce cu sine, în uitare, nume şi fapte, întâmplări şi oameni din familia ei de boieri moldoveni care "au respins întotdeauna distincţiile şi pretenţiile de castă, cunoscându-şi valoarea personală; modeşti ştiau bine din ce neam înalt şi necontestat se trăgeau". Ea creează şi re-creează astfel un spaţiu geografic şi istoric prin talentul şi ştiinţa de a-şi separa strămoşii de restul lumii, punându-i sub lumină şi lupă măritoare, pentru a-i integra apoi din nou în lume, proiectându-i pe un fundal din care siluetele şi feţele lor se detaşează lămurit ca în tablourile votive din vechile mânăstiri, portretele ei însă dobândesc, prin ceva anume, o a doua şi o a treia dimensiune care le conferă adâncime, autenticitate şi le însufleţeşte în depănarea fluidă a spunerii ei.

Uitarea nu este cu putinţă şi nu este îngăduită căci "cea mai antipatică, de nu cumva cea mai rea dintre apucăturile noastre congenitale de moldoveni, această impietate faţă de trecut şi faţă de morţii noştri, oricât de importanţi ar fi fost ei". Cu atât mai mult, cu cât în povestea ei de neconfundat ştie că luminează şi reînvie un univers al cărui component şi martor este, că această calitate a ei de "expert" al lumii exterioare şi interioare o obligă, îi este îndatorire pentru a nu se risipi, pentru a se conserva nealterate patima laolaltă cu nepăsarea, generozitatea, dar şi egoismul, sastiseala, dar şi interesul unei clase infinit libere, dar şi copleşită până la sufocare de amestecul uluitor de calităţi şi defecte. "Ciudat amestec de neglijenţă şi visare, de ritual şi ritm cvasi-religios, de umilă supunere şi de mândrie dârză în acest «las' că merge şi aşa» oriental, propice sufletului de contemplativi ce suntem. Să îndrepţi ceva prin legi şi metode de precizie occidentale ar însemna, până la urmă să aduci atingere atât sufletului individului cât şi tradiţiilor ţării".

Oricâtă indignată amărăciune şi pătimaşă obidă i-ar stârni vechii boieri moldoveni, din al căror os se trage şi ea, lăsând la o parte pudorile, dar şi uitând de alarmanta lor iresponsabilitate, Maria Rosetti-Tescanu, viitoarea prinţesă Cantacuzino, comunică un autentic şi de necontestat parti-pris, o subiectivitate subtil înţeleasă, o îngăduinţă iubitoare şi o iremediabilă tristeţe. "După ce a atins apogeul prin câteva specimene ca bunicul (Jora) şi alţii din acea vreme, aristocraţia noastră moldavă merge, slăbiciune sau generozitate, amândouă poate, din renunţare în renunţare, până când nu mai rămâne decât o amintire". Cu o nechibzuinţă şi un dezinteres pentru valorile materiale, cu "fantezii primejdioase" atât de specifice ei, "sărăcită, mereu mai inconsistentă, pe măsură ce pământurile şi conacele străvechi se duc la parveniţi", mândra boierime manifestă o totală "ignorare, o indiferenţă barbară faţă de obiectele şi valorile de artă. Barbari în stare să facă troc cu un tablou de El Greco pe o litografie care le-ar fi mai pe plac, aşa cum cei din tribul Cafrea dau perlele şi fildeşul pe neînsemnatele zorzoane de sticlă din Europa".

Cu o asemenea ascendenţă, pe linie maternă Rosetti-Pribeşti, Negri şi Jora, pe linie paternă Rosetti-Tescanu, coborând până prin secolul al XVI-lea, Maria Cantacuzino Enescu şi-o asumă cu luciditate, însuşirile şi cusururile, metehnele, dar şi virtuţile de necontestat, influenţele, înrudirile şi incompatibilităţile oferă un spectacol captivant. Evocând o clasă la modul generic, îi exemplifică atributele pozitive sau negative prin propria-i familie şi îşi supune ascendenţii şi pe sine însăşi unui ecorsaj neîndurător, dar drept, cu luciditatea femeii inteligente care a fost.

Fără pretenţii literare afişate, dar cu o conştiinţă certă de memorialist autentic, autoarea intră cu seriozitate în jocul amintirilor şi al dezvăluirilor incomode, îşi surprinde cititorul prin diversitatea de mijloace, prin ironia fină bonomă uneori, alteori caustică, printr-un simţ al umorului intrinsec şi prin portretele bine desenate ale strămoşilor sau contemporanilor săi. Este certă capacitatea ei de a-şi apropria amintirile Mamei şi ale bunicii, redându-le autentic, încât Memoriile prinţesei moldave abundă în personaje din cele mai pitoreşti, deşi mulţi din cei menţionaţi îi sunt necunoscuţi nemijlocit şi oferă un spectacol captivant, recreează atmosfera de răsfăţ a timpului, au farmecul şi puterea de seducţie ale povestirii bine rostite şi bine scrise şi alcătuiesc o veritabilă "autobiografie", despre care se spune - în epoca modernă, că "tinde să se confunde cu romanul". (Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze. Traducere din limba franceză şi prefaţă de Magda Jeanrenaud, Iaşi, Polirom, 2001, p. 89).

Cel dintâi capitol, Din vechii Tescani, ca şi părţi din cel de-al doilea, Cantacuzinii, au valoare prin unitatea de timp şi spaţiu, ca şi printr-o reuşită obiectivare ce scapă astfel inerentului narcisism al autorului de jurnale sau memorii, căci diaristul sau memorialistul "suferă prin definiţie de o hipertrofiere a eului şi crede că viaţa lui poate fi interesantă pentru a fi trecută într-un caiet secret şi, apoi, pentru a fi citită de alţii". (Eugen Simion Ficţiunea jurnalului intim, vol. I, Există o poetică a jurnalului? Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001, p. 245). Viaţa autoarei stârneşte interesul prin copilăria "fabuloasă", intersectată de amintirea străbunilor ce se perindă şi se pătrund de chibzuinţa ce nu le împiedică afirmarea pasionată a lipsei de măsură; prezentului îi este opus trecutul, blamarea obiectivă a metehnelor lor e străbătută de subiectivitatea ardent-îngăduitoare a urmaşei celor pentru care viaţa era sărbătoare sieşi suficientă, ignorându-i tragismul, prin inconştienţa afişată a faptelor lor reprobabile. "Lipsa de ocupaţie! marea tară, păcatul capital al aristocraţiei din Moldova, din acest păcat îi vin toate nenorocirile şi decăderea progresivă. Nimic nu progresează, vai, aşa decăzută cum este (...) din cauza lenii şi a superficialităţii şi mai ales a jocului de cărţi"; pe atunci "luxul şi eleganţa erau foarte puţin obişnuite (...) deşi se risipeau averi la jocul de cărţi mai ales".

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească