O telenovelă socialistă (I)/ de Doru Pop
Doru Pop (n. 3 mai 1970, Baia Mare) este conferenţiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj. A absolvit Liceul de filologie-istorie din Oradea (1988) şi Facultatea de Litere din Cluj (1994). În 2002 a obţinut masteratul în Jurnalism şi comunicare la Universitatea Chapel Hill, Carolina de Nord, iar în 2003 doctoratul în filosofie, cu o teză despre filosofia culturii vizuale, la Universitatea Babeş Bolyai. A fost bursier Fulbright şi Ron Brown (1995-1996, 2000-2002), a predat un curs despre filmul românesc la Bard College, New York, 2012. A publicat volume de studii şi eseuri: Alegerile naibii. Fals tratat despre methenele imaginarului politic autohton (2007), Ochiul şi corpul. Modern şi postmodern în filosofia culturii vizuale (2005), 911. Ziua în care a murit democraţia (2003), Mass media şi politica (1999), Obsesii Sociale (1998) şi un volum de povestiri pentru copii: Poveştile bunicuţei Nana (2003), a tradus Giovani Sartori, Teoria democraţiei revizuită (2002), a colaborat la volume colective şi scrie comentarii politice, cronică literară şi eseu pentru o serie de reviste literare româneşti.
*
* *
O telenovelă socialistă este scrisă la persoana întâi, cu un autenticism aproape sălbatic. Volumul acoperă douăzeci de ani din comunism, din anii '70 până în 1989. Sub pretextul unei ultime scrisori a tatălui către fiu, se reconstituie copilăria şi adolescenţa în România comunistă, din fragmente reale şi imaginate, obligate să completeze un puzzle al memoriei pierdute. Pe fondul unei poveşti de familie construită cu tot atâta umor câtă tristeţe, un fiu creşte trecând prin toate fazele tragi-comice ale luptei cu un tată, fie el biologic, vitreg, simbolic, ideologic, prezent sau absent. Pe măsură ce se derulează isprăvile "băiatului de aur", luciul idealizant al clişeelor despre familie, prietenie, iubire plezneşte, decojind miezul dur al unei conştiinţe fără iluzii. Textul aparţine categoriei autobiografiilor ficţionale, iar frazele laconice şi modificarea argumentaţiei narative sunt gândite pentru a reflecta "îngroşarea" vocii copilului de la primele semne ale conştiinţei, până la maturizare.
"O telenovelă socialistă - spune autorul - s-a născut dintr-un lung proces de auto-analiză. Încercând să înţeleg cine sunt, nu pot decât să caut să înţeleg de unde am plecat, cine m-a influenţat, care a fost atmosfera în care m-am format. Timp de două decenii am încercat să reconstruiesc un eu fragmentat, cu o jumătate de viaţă sub comunism şi cu o alta în afara lui. Un fel de jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop. Ficţionalizarea acestui eu a venit firesc, citind unor prieteni apropiaţi fragmente din notele care au constituit fundamentul cărţii. Eu am devenit un Altul, iar transformarea aceasta a declanşat, dacă nu acceptarea de sine, măcar înţelegerea unei lumi."
În loc de oameni, obiecte
Toţi oamenii mor. Mor şi cei pe care îi iubim, mor şi cei pe care nu îi iubim. Şi nu putem schimba nimic din asta. Dar, pentru că aveam zece ani, şi pentru că oamenii continuau să dispară din viaţa mea, de îndată ce mă legam emoţional de ei, m-am hotărât să nu mă mai leg de fiinţe vii, ci, mai degrabă, să adun obiecte. Credeam că lăcomia de a aduna obiecte, orice fel de obiecte, era mai bună decât disperarea de a iubi oamenii. Orice fel de oameni. Aşa că am început să colecţionez tot ce apucam. Am început cu timbrele, apoi am trecut la reviste, apoi la maşinuţele metalice, şi până la urmă am ajuns la imaginile din revistele porno. Am trecut de la benzile desenate din spatele revistelor "Cutezătorii", în care "Bitălşii" erau reprezentaţi ca eroi de science fiction sau ca nişte personaje din istoria naţională, până la revistele nepreţuite cu Tintin, semnate Herge. Dădeam la schimb două-trei "Rahane" pentru un singur exemplar din Asterix şi Obelix, varianta iugoslavă, cu baloanele de text scrie în caractere chirilice, de neînţeles, dar cu atât mai preţioase. Îmi dezvoltasem o întreagă reţea de "schimburi". La început tranzacţionam un motociclist din tablă pentru trei broscuţe cu cheiţă. Când a început nebunia roboţilor din pachetele de ţigări străine, m-am specializat în colecţionarea cartoanelor de ţigări, un "Kent" valora cât patru "Elem", şi un "Polmol" cât zece "Beteuri", pentru că nu puteai să faci capul robotului din cutii de "Amiral". După aceea am colecţionat abţibilduri de frigider şi am transformat "Fram"-ul vechi din bucătăria noastră într-o simeză pentru cele mai speciale abţibilduri, deşi la final am rămas cu o mulţime de imagini cu struguri şi fructe care nu trebuiau nimănui. Când nu s-au mai vândut abţibildurile, am început să colecţionez cowboy şi indieni din plastic, cu care nu mă jucam, ca să nu le stric aspectul. După aceea a venit moda insignelor cu "trupe străine", aşa că adunam modelele cele mai uşor de găsit cum erau cele ale formaţiilor maghiare, ca Lokomotiv GT, şi le schimbam pentru cele mai greu de găsit, ca Modern Talking, cu Dieter Bohlen şi Thomas Anders care erau extrem de afectuoşi unul cu altul. Au urmat apoi ilustratele cu fotbaliştii din străinătate şi după aceea am trecut la colecţiile de vederi cu actori şi actriţe. Pentru un locotenent Kojak, cel care a consacrat bomboana pe băţ, primeai trei actriţe din Franţa, ilustre necunoscute, dar frumoase şi ispititoare.
Dintre toate, o singură colecţie a rămas de neuitat. Văzând pasiunea noastră pentru cărţile poştale, la orele de lucru manual pe care le efectuam cu tovarăşul profesor Labă, poreclit de noi aşa nu din cauza similitudinii între materia predată de el şi activitatea noastră preferată, lucrul manual, ci pur şi simplu pentru că avea nişte mâini imense, cu degetele ca nişte cârnaţi "polonez" supradimensionaţi, am învăţat să facem diverse obiecte din vederi şi cărţi poştale, în special chestii practice, cum ar fi cutii pentru ace de cusut şi papiote. Unii colegi, mai înstăriţi, veneau cu vederi din categoria "rarităţi", cele care aveau pe faţă câte un actor celebru de la Hollywood. Noi, cei mai sărăcuţi, aveam doar actori români, din genul celor pe care nu le cumpăra nimeni, cum erau Draga Olteanu-Matei sau Ilarion Ciobanu. Nomenclaturiştii îi aveau pe Jean Paul Belmondo, "cunoscut pe întreg mapamondul" sau chiar pe Elvis Presely, "interpret de prestigiu internaţional". La un moment dat competiţia pentru fabricarea de obiecte din vederi poştale tot mai spectaculoase devenise acerbă, era o dovadă a abilităţilor de colecţionar.
Interludiu: Din înţelepciunea finului Rebeleş despre muncă
"Ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte", zicea finu' Rebeleş, scuturându-şi sugestiv mâna dreaptă în dreptul obrazului.
Pentru a găsi vederile cele mai aparte mi-am călcat pe demnitate şi am acceptat avansurile pe care mi le făcea colega noastră poreclită "Pusi", care îşi căpătase numele de la faptul că, la rândul ei, îşi alinta iubiţii cu o miorlăială care includea expresia "Vaaaai, Pusiiiii!". Dar Pusi avea un avantaj major, tatăl ei era diriginte de Poştă şi mă momise la ea acasă să-mi arate colecţia de cărţi poştale. Cum până atunci nu reuşisem să fac decât o cutie de aţe de cusut din vederile mele de la malul mării, eram decis să sacrific orice pentru a face şi eu un abajur din plastic, în care să inserez portrete de vedete şi locaţii exotice de pe tot globolul, fiecare vedetă cu locul ei specific pe planetă. Colecţia lui Pusi era impresionantă. Mii de ilustrate, unele din anii '60, niciodată ajunse la destinatar, în timp ce altele erau "proaspete", abia sosite din selecţia operată de tatăl ei. Acolo, în casa dirigintelui de Poştă, între două mozoluri pe sânii mici ai lui Pusi, am descoperit intimitatea semenilor mei. Pe dosul vederilor acelora nu erau doar scrisori, ci vieţi întregi, expuse public, şi apoi aruncate la gunoi: "Dragii mei, am ajuns cu bine la Sovata, sper ca tratamentul să ne facă şi pe noi să avem un copilaş numai al nostru, să avem un sprijin la bătrâneţe".
Pe lângă urările standardizate, gen: "Cineva din colţul ţării care nu te dă uitării", sau "De va sufla vântul prin munţii Bucegi, să-ţi aduci aminte că am fost colegi", ori "Cum doreşte căprioara, apă rece de izvor, tot aşa-ţ doresc eu ţie, mult suces în vitor (sic!)", de la o vreme am început să adun numai mesajele stranii, poveştile cu durere şi suferinţă. Aruncam de-o parte paradoxuri comice de genul "Salut tovărăşesc de la mănăstirea Putna", ori "Aici la hotel Saturn Cupidon mâncarea e bună şi e de trei ori pe zi", şi ignoram cele mai multe cărţi poştale, care ilustrau staţiunile nou construite din sudoarea poporului, unde, valuri-valuri, rânduri-rânduri, clasa muncitoare se îndrepta spre "refacerea tonusului pe malul litoralului". Dintre acestea păstram mesajele personalizate: "de aici de pe faleză, unde-mi bate vântu-n freză", sau "încearcă şi tu să nu fii urâcioasă şi să vii la mare, chiar dacă taică-tău e un bou şi nu te lasă", ori "A fost povestea vieţii mele, să te iubesc numai pe tine, acum privesc singur spre tele (sic!) şi te aştept la mine".
Stăteam cu orele întins pe burtă în patul lui Pusi, iar ea, aşezată în fund pe spatele meu, îmi masa muşchii picioarelor, mă mângâia cu vulva cârlionţată, în timp ce frunzăream cu disperare vederi, mereu în căutare de noi poveşti. Îmi plăceau variantele şi variaţiunile împrumutate din cântecele în vogă pe-atunci: "Ai apărut în viaţa mea, ca o floare iubitoare, dar acum în drumul vieţii am găsit şi alte flori. Te iubesc pentru ceia ce ieşti şi nu te voi uita niciodată, dar aici drumurile noastre se desparte. Să ai parte de iubire căcio meriţ", altele mă făceau să râd fără oprire: "De vei vedea acest mesaj, să ştii că mă gândesc la tine şi că nu pot trăi fără iubire, dar iubirea mea e la tine, ca economiile la CEC", sau "Când sunt cu tine sunt în al nouălea cer, când nu sunt cu tine sunt cu picioarele pe pământ". Îmi plăcea mai ales să le cuplez, mesajele bărbaţilor, cu răspunsurile femeilor, cam aşa; el îi zicea: "Ştiu că m-ai înşelat şi m-ai trădat, dar întoarcete la mine că te iubesc şi vreau să uităm trecutul." Ea răspundea: "Când primeşte ilustrata, să mă suni să-mi spui unde eşti". Altă femeie scria: "Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria, te iubesc şi sunt a ta". El îi răspundea: "Acum că ai rămas singură, îţ doresc săţise înplinească toate dorinţele, că soarta omului se schimbă, dar destinul ba!", iar ea îi scria înapoi: "Prost să fii noroc că eşti. Deci nu-mi mai scrie şi nu mă mai căuta! A ta fostă bună amică". Pe cele mai multe le pusesem pe categorii şi construisem un repertoar de cuvinte de înţelepciune: "un prieten bun e ca un unguent pe-o bubă"; "Nu e nimic mai frumos pe acest pământ decât să iubeşti şi să fii iubit. Eu te iubesc, tu poţi începe-a mă iubi!?"; sau "O luptă este viaţa, deci te luptă! Te sărut de la Amara."; "Numai cine a iubit ştie a urî şi numai cine nu a urît niciodată nu poate a iubi." "Acum la despărţire să ne rămână doar amintirile plăcute, da dacă te prind că joci la loto numerele mele norocoase, vin şi-ţi rup degetele, să ştii."; sau "Dacă scrisoarea asta ajunge la tine, să ştii că nu te mai iubesc. Mi-am găsit pe cineva care să mă iubească aşa cum sunt, nu aşa cum vrei tu."; ori "Ştiu că am greşit şi că nu trebuia să mă culc cu sora ta, dar încearcă să înţelegi şi tu că viaţa e mai complicată decât crezi şi oricum ea mi-a făcut avansuri, ce era să fac eu?!"
Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească