Valeriu Gherghel: „Fiindcă simplitatea este posibilă, ea trebuie recomandată cu orice preţ”/ de Stelian Ţurlea

Valeriu Gherghel a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Între anii 1983 şi 1990, a fost redactor-şef adjunct la revista „Opinia studenţească”. Este doctor în Filosofie cu o teză despre neo-platonism. Actualmente este profesor la aceeaşi Universitate. A publicat, în ianuarie 2006, la Editura Polirom volumul Porunca lui rabbi Akiba (volum nominalizat la Marile Premii Prometheus) şi, în octombrie 2012, la aceeaşi editură, volumul Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate. Breviarul sceptic a fost nominalizat, recent, la premiile revistei Observator cultural pe 2013.

-Domnule Valeriu Gherghel aţi publicat anul trecut la Editura Polirom o carte foarte interesantă, din păcate pentru un public limitat, numită „Breviarul sceptic şi alte eseuri despre simplitate”. Titlul iniţial al lucrării era „Cauda pavonis”, modificat în ultimul moment, presupun, poate greşit, din dorinţa de a atrage mai mulţi cititori. A fost o mişcare reuşită?

-Nu mi-am dorit nicio clipă sa scriu o carte pentru un public restrâns. Niciun autor (fie el şi filosof) nu-şi propune un astfel de scop. Prin urmare, sper să nu mă înşel, nu am redactat o astfel de carte „secretă”. Departe de mine acest gând. Marturisesc că nu-mi plac câtuşi de puţin autorii „oraculari”, preţioşii, îngâmfaţii, cei despre care Karl R. Popper avea - şi pe bună dreptate - o părere atât de proastă. De obicei, sub un limbaj „oracular” se ascund banalităţile cele mai triste. În definitiv, nimeni nu îşi propune cu tot dinadinsul să scrie pentru o mână de cititori. Până şi suprarealistul cel mai feroce trage nădejde că va fi citit şi memorat de întreaga omenire şi că poemele lui vor fi recitate, în pieţe, în Archaia agora, în catedrale, pe Areopagus Hill, peste veacuri şi veacuri. Sunt foarte rari autorii care intenţionează cu adevărat să fie dificili. La urma urmelor, nu este o fericire să nu fii înţeles. Şi nici o onoare. În Breviarul sceptic, eu am scris despre simplitate şi cred ca am facut-o  - eram chiar constrâns de temă - într-un stil simplu, umil. Am schimbat titlul cărţii în ultima clipă, în corectura finală. Nu zic nu: Cauda pavonis ar fi fost un titlu frumos. Este o sintagmă latinească folosită de alchimiştii din Evul Mediu pentru a desemna un stadiu al „marii opere”. Cu toate acestea, cartea mea nu are nicio legătură cu alchimia. Un volum despre simplitatea hermeneutică se cădea să poarte un titlu mai simplu. Iată de ce am optat pentru varianta Breviarul sceptic.

-Cărui public i se adresează eseurile dumneavoastră?

-Cred că am răspuns deja la acestă întrebare. Măcar în parte. Voi fi însă şi mai precis. Am scris pentru un cititor „avizat” (dar şi pentru cititorul „naiv”), pentru un cititor care ia aminte la ceea ce se întâmplă (cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi cititori) în momentul lecturii. Toţi ne punem întrebări cu privire la semnificaţia unui text (literar, biografic, filosofic etc.) şi mai ales cu privire la interpretarea justă a unui text. Adeseori, observăm cu uimire că alţii – „savanţii” - au intuit în textul cu pricina o semnificaţie diferită, mai „adâncă” sau mai interesantă. Devenim într-un fel invidioşi. Este aici o problemă de exerciţiu şi, mai cu seamă, de meditaţie. Cei care au văzut mai „adânc” nu dispun de o facultate intuitivă, supraomenească, angelică. Nu sunt nişte aleşi. Nu au primit o revelaţie dintr-o sursă inefabilă. Sunt oameni ca şi noi. Dar, în deosebire de noi, au meditat cu privire la meşteşugul aspru al cititului şi al interpretării. Cartea mea se adresează, aşadar, unui cititor care nu mai doreşte să aibă păcatul invidiei. În acest sens, ca să glumesc, Breviarul sceptic are un scop înălţător, catehetic. Nu promite însă raiul. În hermeneutică, paradisul este absent.

-O carte despre simplitate despre care spuneţi chiar dvs că prezintă mereu alte accepţiuni. Prin urmare este posibilă simplitatea în comentarii, în texte în general?

-În comentarii, este cât se poate de posibilă. Chiar dacă textul interpretat este un text dificil, abscons, abstrus, ermetic, ”închis”, sau cum vreţi să-l numiţi. Şi fiindcă simplitatea este posibilă, ea trebuie recomandată cu orice preţ. Asta nu înseamnă că toţi cititorii vor urma sugestiile din Breviarul sceptic. În această privinţă, am fost şi rămân un sceptic pur. „Învăţător nu am fost nimănui”, spunea Socrate. Nici eu nu povăţuiesc pe cineva. Mă bizui pe bunul simţ şi înguduinţa celor care îmi vor răsfoi cartea. Când un cititor versat, de talia lui Jonathan Culler, declară sus şi tare că interpretarea „simplă” îi repugnă (fiindcă ar fi trivială) şi că el caută numai interpretările interesante şi „extreme” (chiar dacă aceste interpretări nu ţin seama de text), eşti obligat să fii sceptic. Dar eu spun altfel (materialist-vulgar, poate): textul de interpretat nu este o fantasmă, o plăsmuire a cititorului (fantasma lui Stanley Fish, să zicem), nu este o creaţie din nimic, el este ceva de dinaintea minţii sale (care are nevoie, totuşi, de mintea cititorului ca să fie un text anume) şi, ca urmare, orice exeget trebuie să ţină seama de el. Nu ai voie să nesocoteşti textul. Şi nu-l poţi interpreta după bunul tău plac. Când a scris capitolul despre Don Quijote, în Mimesis, Erich Auerbach a cerut cititorilor lui Cervantes să rămână umili şi să nu vadă în bravul cavaler un „Christ gotic cu angoase moderne”. Intenţia lui don Miguel de Cervantes y Saavedra nu a fost negreşit aceea de a descrie un avatar al lui Iisus Christos (deşi nu putem exclude această posibilitate), ci probabil aceea de a prezenta un om nobil (dar comic) pus în situaţii ignobile. Nimic mai mult, dar nici mai puţin de atât...

-Mai spuneţi că simplitatea este calea cea mai simplă de la premise la concluzie. Aceasta înseamnă că excludeţi lecturile multiple, care dau interpretări multiple?

-Cum să exclud lecturile multiple? Doamne păzeşte! Libertatea hermeneutică este un dat (şi o obligaţie). Citim în fel şi chip. Şi citim diferit la vârste diferite. Oricine a trăit această experienţă fascinantă. Pe de altă parte, într-un fel au citit medievalii Divina commedia şi în cu totul altfel citim astăzi poemul lui Dante. În schimb, nu există o libertate nelimitată. Textul veghează mereu paşii noştri. Se înţelege, putem să nu ţinem seama de text (nimeni nu ne opreşte) şi să luăm povestea celor trei purceluşi (exemplul este al lui Jonathan Culler) ca simplu pretext de a divaga extrem de subtil cu privire la Sfânta Treime sau cu privire la treimea magilor de la Răsărit. Dar până şi povestea celor trei purceluşi poate fi interpretată în multe feluri fără a specula neapărat cu privire la relaţiile din interiorul Sfintei Treimi.

-Există oare, texte, sintagme care să nu poată fi înţelese şi interpretate şi hermenutica să se declare învinsă?

-Cu siguranţă. În eseul intitulat Crux interpretum ofer exemple din belşug: din Vergiliu, din Dante, din Edgar Allan Poe etc. Aici mă voi mărgini doar la versul lui Bacovia ”Dormea întors amorul meu de plumb”. Dificultatea vine de la adverbul ”întors”. Cum poate dormi „întors” un mort? Am investigat bibliografia şi am citit o mulţime de interpretări. Niciuna nu m-a convins. Nicolae Manolescu a trimis la expresia ”a dormi neîntors”, Ioana Pârvulescu s-a referit la plumbul paginii de ziar (în tipografiile de altădată), dar toate aceste interpretări nu fac decât să impună un sens anume acolo unde domnesc indeterminarea şi insolubilul. Pur şi simplu, amorul de plumb dormea întors. Termenul este atât de vag, atât de straniu aşezat în poemul lui Bacovia, încât orice ipoteză e cu putinţă. Dar unde totul este cu putinţă, nimic nu mai este cu putinţă. Iată un loc poetic care trebuie privit cu multă umilinţă de către orice exeget. Fireşte, farmecul lecturii provine şi din posibilitatea de a formula ipoteze speculative, fără temei în textul însuşi. Nu neg. E bine, totuşi, să nu uităm nicio clipă că o ipoteză hermenutică rămâne mereu şi mereu o ipoteză care nu poate deveni cu niciun chip şi pe nicio cale o certitudine. Atâta vreme cât nu uităm acest adevăr banal, jocul hermeneutic poate continua. Din păcate, există şi interpreţi dogmatici care se iluzionează că ajung la adevăr. Dar, din fericire, în domeniul lecturilor, adevărul nu există.

-Cartea amintită cuprinde şi admirabilul eseu „Don Quijote c’est moi!” Titlul acesta se referă şi la autor?

-Numai în parte. Aş fi dorit tare mult să se refere şi la autorul Valeriu Gherghel. Dar autorul nu este niciodată pe măsura şi la înălţimea incomparabilului cavaler Don Quijote. Nici Cervantes nu a fost pe măsura personajului său. În eseul numit de Dvs., încerc să explic modul în care citea Don Quijote însuşi. Nu uitaţi că de la lectură i s-a tras totul. Don Quijote interpreta literal ceea ce se cuvenea interpretat simbolic şi interpreta simbolic ceea ce se cuvenea a fi interpretat literal. O curioasă inadecvare... Dar povestea cavalerului este, poate (subliniez: poate), tocmai povestea acestei inadecvări: un individ nobil străbate un univers nedemn de el, ignobil. Aproape toţi izbucnesc în râs la vederea lui Don Quijote (ce-i dreptul, aspectul lui marţial va fi fost suficient de caraghios într-o epocă în care cavalerii rătăcitori dispăruseră în pădurile fermecate), îşi bat joc de el, încearcă să-l umilească, dar eroul nu încetează nicio clipă de a fi nobil: vorbeşte şi se comportă cu o mare nobleţe. Mintea i s-a întunecat, blândeţea şi bunul simţ i-au rămas. Numai asta contează.

-Cu decenii în urmă aţi scris o carte despre Kafka. N-a mai apărut. O veţi mai publica vreodată?

-Nu ştiu. Multe s-au schimbat de atunci. Inclusiv modul meu de a privi proza lui Franz Kafka. Ar trebui să revăd textul (care a fost scris pentru o colecţie ce nu mai există astăzi, cum nici editura nu mai este) şi să-l duc la bun sfârşit. Eseul despre prozatorul praghez era destul de scurt întrucât, dacă s-ar fi publicat atunci, ar fi fost însoţit şi de o parte din prozele ”alegorice” ale lui Kafka. Totul era pregătit, scrisesem eseul, tradusesem parabolele şi celelalte povestiri mai scurte, dar colecţia a fost, din pricini necunoscute, desfiinţată. Aşa a fost să fie.

-Aţi afirmat că precedenta dvs carte, apărută tot la Polirom, „Porunca lui rabbi Akiba”, este una despre „ceremonia lecturii”, pe când cea din urmă este dedicată interpretării. Ce ar uma?

-Încă nu ştiu foarte bine. Adun bibliografie cu privire la ceea ce poeţii latini au numit ars amandi (da, mă gândesc la o carte despre iubire şi mi-e foarte ruşine să mărturisesc asta...) şi meditez, în acelaşi timp, la raportul dintre întâmplare şi necesitate. Eu nu cred în Destin, în Providenţă. Cred că totul este o consecinţă a întâmplării, inclusiv Destinul şi Providenţa (sic!). Şi mă mai gândesc la relaţia hermeneutică dintre validitate şi interpretare, despre care am scris mult prea puţin în Breviarul sceptic. În curând, voi decide. Acum sunt în Atena, chiar la poalele Acropolei. Să mă întorc cu bine acasă şi vom vedea...

-De ce „sceptic”? Cumva pentru că nicio interpretare nu preţuieşte mai mult decât altă interpretare?

-Şi de asta. Dar, mai ales, fiindcă eu însumi sunt o fire extrem de sceptică. Nu-i o bucurie, recunosc. Încep să îi invidiez pe dogmatici şi creduli...