Despre privatizarea legii!

Asistăm în această perioadă la un fenomen de aşa-zisă privatizare a legii, de pierdere de către stat a atributului legiferării.  În cazul concret al României, această senzaţie funcţionează pe mai multe planuri, respectiv: legi făcute de Parlament dar de nespecialişti, legi făcute de grupuri private de specialişti şi aprobate de Guvern sau de Parlament în procedură urgentă, legi făcute de interese locale din administraţia locală speculând golurile lăsate neacoperite cu intenţie de legile adoptate la centru de Guvern sau de Parlament; adăugarea la lege de către ministere şi autorităţi centrale.

Atenţie niciuna dintre variantele de mai sus nu încearcă să nege rolul specialiştilor în redactarea unei legi ci încearcă doar să contextualizeze situaţiile în care specialiştii sunt unilaterali în abordare, subiectivi şi concentraţi doar cu privire la un anumit interes, de multe ori privat. Profesorii ne spuneau în facultate că nu este recomandabil ca o lege să fie redactată doar de o anumită categorie de specialişti, doar avocaţi sau doar judecători, spre exemplu, întrucât rezultatul este subiectiv şi unilateral, iar legea trebuie să fie obiectivă şi să acopere situaţiile cele mai des întâlnite în viaţa de toate zilele cu maximă obiectivitate şi înţelepciune. Ceea ce vreau să spun prin ipotezele mai sus antalogate este că privatizarea legii afectează generalitatea, predictibilitatea şi obiectivitatea legii, fiind pervertite chiar.

Sentimentul de privatizare a facerii legii este mai prezent zilele acestea decât niciodată. Aceasta şi numai dacă vom compara adoptarea Codului Civil şi a Codului de procedură civilă cu adoptarea Codului insolvenţei. Dacă cele dintâi acte normative au fost redactate de comisii de specialişti, avocaţi coroboraţi cu judecători, profesori conjugaţi cu notari şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, fiind ulterior supuse dezbaterii în Parlament, despre Codul insolvenţei se ştie atât de puţin în termeni de cine a redactat legea, când a fost supus dezbaterii publice, etc. Diferenţele sunt semnificative întrucât dacă cele două legi civile mai sus menţionate au fost primite cu relativa calmitate de societate fiind asimilate şi asumate cu multă îngăduinţă, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Codul insolvenţei unde atât practicienii cât şi mass media au privit cu multă reticenţă modalitatea de redactare şi adoptare a acestei legi. La fel cu legea privind achiziţile publice, cu legea parteneriatului public-privat, cu Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, etc.

Înstrăinarea din patrimoniul statului a atributului legiferării exprimă şi o altă realitate, anume confluenţa până la confuzie, amalgamarea până la unicitate a interesului privat cu interesul public; este din ce în ce mai greu de ignorat sau de pus între paranteze faptul că mulţi politicieni şi reprezentanţi ai statului acţionează în calitate de reprezentanţi de facto ai interesului pur privat, meschin de subiectiv al anumitor grupuri de interese private, neavând nicio treabă sau intersecţie cu interesul public. Nici măcar nu este vorba despre activitate de lobby, întrucât aceasta din urmă are în vedere interese private dar cu un grad foarte ridicat de generalitate (interese de industrie, de profesie, etc.), în timp ce interesul privat despre care vorbim aici are la bază folosul practic, material şi direct al unui grup de oameni, foarte bine relaţionaţi cu statul şi străini în totalitate de mediul sănătos de afaceri. Ticăloşenia statului de aici derivă, din faptul că permite demultiplicarea interesului privat în cote atât de mărunte.

Statul are nevoie să-şi redobândească atributul legiferării şi poate face aceasta prin: dezbateri reale şi organizate în comisiile de specialitate din Parlament. Prin comandarea unor studii de fezabilitate pentru a evita superficialitatea cruntă existentă în mediul legislativ; subţierea suveranităţii legislative a ministerelor şi autorităţilor centrale, împiedicând astfel pervertirea dispoziţiilor legale prin acte normative de ordin inferior; fuga de inflaţia legislativă întrucât nu orice ipoteză apărută în viaţa reală trebuie reglementată, după cum nu orice situaţie despre care un anumit ministru a auzit că s-a întâmplat apare ca nefiind reglementată. Contextul legislativ este larg şi multe situaţii sunt reglementate deja; partidele politice trebuie să-şi însuşească specialişti pe care să-i trimită în Parlament sau în Guvern întrucât în alte condiţii sfârşim mâncaţi de interesul privat exprimat în formele cele mai brute în Parlament.

Nu ştiu cât este prostie şi cât este rea credinţă, însă îmi este din ce în ce mai clar că cele două manifestări ale spiritului politicianului român contribuie în mod semnificativ la distrugerea unui mit: statul. Când Sorin Ovidiu Vântu a spus „întăriţi-vă statul” l-am luat la mişto, însă acesta este adevărul: acum mai mult ca niciodată avem nevoie de un stat puternic, obiectiv şi străin de porniri suicidare. Poate că viitoarele alegeri vor reuşi să ne aducă un stat, căci despre aceasta este vorba, despre cineva care să acţioneze şi pentru cei care-şi plătesc taxele şi impozitele, chiar dacă Cristi Socol nu-i vede.

În Demonii, Dostoievski spune că fiecare popor se naşte în jurul unui dumnezeu propriu. Aşa este şi cu democraţia pentru care facerea şi naşterea legii (lato sensu) reprezintă dumnezeirea proprie, astfel cum spunea cel înţelept. Când monopolul creării legii este îndepărtat de la stat, sau acesta devine apanajul unui conglomerat de interese care funcţionează după alte reguli decât acelea care au la bază nevoia de balansare a intereselor publice cu cele private, democraţia îşi pierde identitatea şi esenţa devenind un concept gol de conţinut vecin cu subiectivismul. Democraţia prin mecanismul facerii legii reuşeste să tempereze cinismul capitalismului economic, sabotând astfel predicţia lui Marx relativă la dispariţia capitalismului. Fie că ne raportăm la democraţia unui stat anume sau la democraţia unei organizaţii internaţionale, cum este Uniunea Europeană, NATO sau ONU, naşterea legii joacă acelaşi rol de mecanism de contrabalansare a instinctelor naturale, de subiectivism şi egoism.