Resetatea statului. 10 “inovaţii disruptive” care schimbă România

Autor: Octavian Bădescu 15.12.2013

Finalurile de an sunt pentru fiecare un bun prilej de reflectie privind trecutul si de planificare cu privire la viitor.

Anul 2013 mi-a oferit o oportunitate extraordinara, data fiind implicarea timp de cateva luni pe post de “manager privat/profesionist” la Posta Romana – Prioripost, intrucat situatia favorizeaza o pespectiva din unghiuri complementare: din zona privata – ca manager, ca antreprenor si totodata ca manager in zona “de stat”, adica in “maruntaiele hidrei”, adica tocmai acolo unde am dori sa se schimbe lucrurile, Posta putand fi considerata ca un esantion reprezentativ.

Cand reflectezi cu privire la ceea ce ar trebui si ar putea fi si facut pentru ca Romaniei in ansamblu sa ii fie mai bine, a privi lucrurile dint-o atare postura ofera o perspectiva mai complexa, mai clara si mai ancorata in problematica de fond.

 

  1. Problemele tin in primul rand de “sistem” si abia il al doilea rand de “protagonisti”.

 

Personal am crezut ca “managementul profesionist” poate aduce imbunatatiri decisive si in principiu asa pot sta lucrurile. Aceasta atat timp cat si vointa proprietarului este aceeasi, cat interesele actionarului converg, precum o fac in general in mediul privat, cu interese managementului.

Iar la stat nu e cazul, interesul politicului (care a acaparat pana la confuzie notiunea de “stat”) este votul si intreaga gama de interese individuale subsecvente. “Proprietarul” de fapt sunt “contribuabilii”, care au o putere foarte disipata si exercitata rar, la alegeri, in timp ce proprietarul juridic este expesia lor politica, reprezentantii lor, prin institutiile / ministerele pe care le conduc. In acelasi timp, interesul managementului tine de performanta economica.

Avem de-a face deci cu o problema de proprietate care conduce spre exemplu la realitatea faptului ca noi, ca si contribuabili si “actionari fara voie” nu avem nimic de castigat in buzunar daca o companie “de stat” inregistreaza profit, insa taierea datoriilor cand lucrurile merg prost ne afecteaza intrucat face ca statul sa creasca taxele, sa ne ia bani din buzunar, pentru a acoperi gaura.

Aceasta distonanta privind interesele pune in evidenta faptul ca, pe un atare tipar de structura, un manager are doar misiunea si posibilitatea de a “spala” sau cel mult de a reaseza ferestrele intr-o cladire stramba ale carei probleme sunt la fundatie si ai carei stalpi sunt asezati gresit. La nivel de oameni, responsabilitatea apartine cu precadere celor care au chemarea de a indrepta stalpii, acestia preferand insa comoda perpetuare a sistemului.

Problematicile de fond ale companiilor cu actionariat de stat pot fi cu usurinta extrapolate la nivelul multor structuri ale statului, intrucat premisele sunt similare.

O alta concluzie la care am ajuns este ca singura maniera eficienta si eficace de a reforma un sistem cancerizat este taierea finantarii. Ca o paralela, daca intr-un organism avem o inima care pompeaza sange intr-un organ cancerizat, in cazul nostru avem de-a face cu contribuabili, cu impozite si cu un stat “resursofag”. Iar un sistem nu se reformeaza singur, este necesar a se pune presiune pe el, trebuie ca cei interesati direct –  spre exemplu proprietarii, finantatorii -  sa doreasca asta.

 

  1. Posibile solutii

 

Ajungem astfel la primul demers decisiv care ar influenta pozitiv si major Romania:

 

  1. Privatizarea pana la un anume termen limita si sub sanctiunea caderii Guvernului a companiilor de stat, cu pretul si mijloacele plasate in plan secund, alocand prioritate si celeritate asupra acelora care inregistreaza pierderi.

Ideea iesirii de sub gestiunea statului poate fi extinsa apoi de la companii chiar si la anumite arii, spre exemplu la invatamant, dar nu numai, efectul fiind practic intr-o povara fiscala mai redusa, implicit intr-un grad mai mare de atractivitate pentru investitori, desi expresia “descatusarea energiilor investionale si nu numai” ar putea fi o exprimare mai potrivita in context…

  1. Introducerea unei prevederi legale care sa faca posibila decizia taierii datoriilor la companiile de stat numai in baza unui referendum, un fel de AGA reala. Acest demers ar asana, ar reseta serios economia.

In egala masura, o procedura similara ar trebui avuta in vedere si privind plata salariilor compensatorii la concediere din fonduri publice (o solicitare sindicala nefericita si discutabila economic, fie si daca ne gandim la faptul ca favorizeaza exodul resurselor valoroase dintr-o organizatie si la decapitalizare. Sindicatele ar trebui sa militeze pentru drepturile salariatilor care raman, nu care pleaca din sistem).

  1. Reglementarea legala, eventual prin constitutie, a chestiunii deficitului, de fapt a necesitatii echilibrului bugetar. Ca sa fie foarte clar: deficitul bugetar permanent, fie el individual, al unei companii sau al unui stat denota neperformanta si este un lucru rau mai ales pe termen lung, insa si pe termen mediu si scurt. Nu putem continua asa si acesta trebuie sa fie un indicator de performanta la nivel guvernamental.
  2. Introducerea de KPI la nivelul performantei tuturor institutiilor statului, a indivizilor care le conduc la nivel de varf, mai aleg la Guvern. Indicatori de performanta validati eventual prin referendum si cu efecte directe pozitive sau negative asupra interesului individual al responsabililor. S-a mai abordat in presa aceasta tema, insa nu suficient de mult. Este o tema fundamentala pentru Romania, necesar a fi aprofundata.
  3. Suntem majoritatea frustrati de tot felul de reglementari, ne plangem indreptatit de hatisul legislativ, spunem ca legile sunt multe si sunt defectuoase. Problematica hatisului legislativ dificil de stapanit deriva si din faptul ca se aduna “in sistem”, permanent si in toate planurile tot felul de reglementari, legi, coduri, norme de aplicare samd intr-un numar mai mare decat “iesirile”, abrogarile.

Poate parea ridicola la prima vedere, insa o solutie ar putea fi, spre exemplu, stabilirea unei reguli potrivit careia nimeni (parlamentar, ministru samd) nu poate introduce vreun tip de act normativ nou in sistem daca nu dovedeste faptul ca odata cu acesta se abroga un numar cel putin egal de pagini. Cu alte cuvinte, cum nu poti defrisa daca nu demonstrezi ca ai plantat in egala masura, in acelasi timp, cand vorbim de reglementari, este necesar sa abordam exact invers: nu poti planta daca nu demonstrezi ca ai defrisat. Le putem asimila buruienilor, chiar daca in unele cazuri sunt necesare, acestea afecteaza in fond libertatea oamenilor… e bine sa fie putine, clare si simple pentru a fi si gestionate mai usor, cu mai putine resurse.

6. Clarificarea regimului privind finantarea partidelor politice – eliminarea subventiilor si totodata a barierelor de intrare pe piata politica. Produsul politic nu se mai vinde membrilor si atunci partidele au gasit alte forme maligne de finantare. Tema necesita o abordare mai ampla, insa pana nu vom rezolva ca societate acest aspect nu putem spera ca partidele – “puii” acestei “mame” care este sistemul politic actual – vor fi altceva decat niste “clone”.

7. Eliminarea reglementarilor (legate de concedieri, ore suplimentare si alte asemenea) care impiedica performanta si exprimarea la parametrii optimi a potentialului angajatilor din sistemul bugetar. Head-hunteri de prestigiu implicati in proiectele  legate de “management profesionist la companii de stat” au reliefat in cateva randuri aceasta problema afirmand pe fond ca angajatul de la stat lucreaza “daca vrea”. Sistemul motivational este de importanta strategica si clasicul “stick & carrot” realmente lipseste in sistemul de stat, limitand potentialul oamenilor de acolo de a obtine performanta.

8. Notiuni precum salariul minim, varsta obligatorie de pensionare, contributiile obligatorii la fondurile de pensii, de somaj, sanatate samd, nu au legatura cu libertatea individuala sau cu bunastarea, trebuie si pot fi reevaluate, iar schimbarea sistemului actual de pensii de sorginte bismarkiana neadecvat la realitatile demografice este o prioritate absoluta.

9. Implicarea redusa a cetatenilor in urmarirea eficientei cheltuirii banului public provine si din “impozitarea la sursa”, problematica abordata de mass-media economica, trebuie insa insistat.

Organizatia numita “stat” pune in mod viclean angajatorul (inferior numeric) in conflict cu angajatul si apoi se plaseaza datorita sistemului de vot universal ca protector al celui din urma (majoritar numeric), cand de fapt este un asupritor al acestuia.

Pentru un salariu net, ajuns in buzunarul omului, de 1200 de lei pleaca de fapt de la angajator 2000 de lei. Atat angajatul, cat si angajatorul ar fi foarte fericiti daca angajatul ar ramane in buzunar cu 1500 de lei spre exemplu, fara a exista costuri mai mari.

In cazul in care salariul ar ajunge integral la individ si acesta ar trebui sa vireze el cu manuta lui la stat cei 800 de lei, ar incepe sa-si puna intrebari privind eficienta cheltuirii banului public, mai ales ca un TVA de 24 % impacteaza mai mult un venit de 1.000 de lei decat unul de 10.000 lei.

Desigur ca ar fi mai complicat, insa identificarea unor formule optime ar schimba fundamental mentalitati si peisajele dezbaterii publice.

Mai mult decat atat, posibilitatea directionarii de catre platitorul de taxe a impozitelor catre o destinatie cat mai precisa, catre zona pe care acesta o considera prioritara ar conduce la o alocare mai optima a resurselor. Desigur ca implementarea necesita atentie speciala pentru evitarea derapajelor, insa aceea este directia catre care trebuie gradual sa ne indreptam.

Ca un sub-punct, tot legat de zona fiscala este necesar implementa cat mai rapid un mecanism de stimulare a oamenilor in a solicita bon fiscal. Daca spre exemplu cetatenii ar putea ca la finalul anului sa recupereze de la stat cateva procente din TVA-ul platit dovedit prin bonurile fiscale, probabil ca statul ca organizatie ar castiga mult mai mult financiar. Aceasta chestiune binenteles ca are legatura cu organizarea pe baze corecte si eficiente a lucrurilor, cu cat mai putine costuri de administrare si control si nu absolva statul de necesitatea de a se gestiona pe ansamblu cu un procent cat mai mic din PIB.

10. Din ideea precedenta se desprinde o tema adiacenta: de ce statele nu mai pot trai asa cum o faceau in urma cu mai putin de 1-2 secole, cu 5-10-15 % din PIB ?

Pentru ca si-au preluat prea multe atributii pe care le gestioneaza deficitar, intrucat nu e banul cuiva anume (“domnul Stat”) in joc.

Este necesar a ne intreba unde va conduce acest trend si daca nu cumva am putea sa organizam ca societate lucrurile de o maniera in care statul sa poata trai cu o anumita limita procentuala din PIB si in functie de asta sa vada ce atributii poate indeplini bine si care pot fi trecute cu succes in zona privata, lasand pietele sa isi faca datoria si oamenilor mai multi bani in buzunar. Sunt sigur ca am fi surprinsi de cate lucruri se fac acum intr-un anumit mod, perfectibil, doar pentru ca “asa s-a pomenit” in ultimele generatii.

 

  1. In loc de concluzii

 

In dezbaterea publica se observa recent si din ce in ce mai pregnant ca oamenii incep sa isi puna acest tip de probleme si totodata acum pot comunica intre ei imediat, in masa, in orice loc al lumii. Progresul “tehnologic” a precedat intotdeauna schimbari de sistem, de oranduiri.

Se simte nevoia unei abordari diferite care sa conduca la rezultate diferite, mai bune si probabil ca aceste preocupari isi vor gasi in final si exprimari de factura politica.

In masura in care nu vom realiza ca problema de fond, dezbaterea ideologica nu mai este de actualitate atat pe zona optiunilor intre socialism, ecologism, crestin-democratie, liberalismul actual, stanga-dreapta samd, ci intre a opta transant intre “mai mult stat” si “mai putin stat”, nu vom ajunge la un alt rezultat cu exceptia binecunoscutului “da-te tu, sa ma pun eu” si la o noua runda de sperante si de increderi inselate, iar din pacate “falsa speranta” este una dintre cele mai puternice forte motivationale.

Poate ca ideile de mai sus par multora de domeniul fanteziei, imposibil de pus in practica in contextul actual sau intr-un orizont de timp previzibil sau in Romania.

Insa intrucat de curand, un optimist - Nelson Mandela a parasit aceasta lume, poate ca ar fi potrivit sa ne amintim un mare adevar pe care domnia sa l-a exprimat scurt si cuprinzator:

“It always seems impossible until it’s done”.

Octavian Badescu este fostul director al Serviciului de curierat rapid de la Poşta Română şi fondatorul Sameday Courier.