Câţi ani de dezvoltare au pierdut ţările europene din cauza crizei

Criza s-a terminat, ba nu s-a terminat, ba da s-a terminat. Sa fim seriosi, sunt discutii care incearca sa realizeze un balans cat de cat echitabil intre realismul aparatului tehnic si incercarea de a influenta psihologia de consum si investitii drept motor al unei cresteri economice cu rate mai mari. Pentru unii stagnarea seculara ar fi problema, pentru altii deflatia reprezinta principala amenintare, mai ales pentru tarile cu o datorie publica mult peste limita de sustenabilitate.

Pana la urma multe dintre aceste discutii se rezuma la cresterea economica. Cu cati ani a aruncat in urma criza tarile europene? Se reface potentialul economic? Refacerea acestuia este stimulata consistent prin politici de incurajare a cererii agregate sau mai degraba pe politici ale ofertei, mergand pe principiul ca fiecare oferta isi creeaza propria cerere?

Valurile successive de aderare la Uniunea Europeana au fost insotite de perspective optimiste. Rand pe rand s-a vorbit despre Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda si mai nou tari din Est ca despre exemple de succes privind potentialul de convergenta. Prezentate ca studiu de caz in marile universitati europene si nu numai, povestile frumoase ale tarilor de la periferia UE contineau insa vicii, probleme structurale grave, de la greseli de politici economice pana la carente grave de comportament economic, atat la nivel micro cat si la nivel macro.

Criza financiara si mai apoi cea economica, inceputa in 2007 si continuata si in prezent, a insemnat pana la urma razbunarea problemelor structurale. Dragostea de inceput, perceputa la aderare s-a transformat in ceva frumos – cresterea convergentei reale, dezvoltarea infrastructurii, mai ales prin absorbtia fondurilor europene, marire de potential prin investitii mai mari in munca, capital si inovatii si in ceva urit – efectul bulgare de zapada in acumularea de datorii, sustenabilitate bugetara redusa si captivitatea intr-un model de crestere cu motoare volatile, nesustenabile.

Daca ne uitam la la statistica europeana oficiala pe date de PIB ajustate la inflatie (an de baza 2000) observam o situatie interesanta. Multe dintre tari au fost aruncate cu cinci ani in urma (Bulgaria, Lituania, Romania). Uniunea Europeana in medie este la nivelul 2007, Spania s-a intors in 2004, Ungaria in 2005, iar Letonia in 2006. Ingrijorator, Italia este la nivelul din 1999 iar Portugalia si Grecia sunt in anul 2000. Polonia este singura tara care a urcat sustenabil, fara volatilitate.

    Sursa: prelucrari Eurostat

Cateva lectii desprindem de aici

1.       Modelul de crestere economic promovat de multe dintre tarile europene nu a fost unul consistent cu obiectivul de convergenta durabila. Coordonarea politicilor economice in Uniunea Europeana nu a functionat corect. Regulile fiscale prevazute in Pactul de Stabilitate si Crestere revizuit au fost slabe, politica monetara a BCE a avut ceva inconsistente. Mecanismele de avertizare timpurie nu au functionat. Viziunea a lipsit. Problemelor sociale structurale nu li s-a acordat atentia cuvenita – dovada fiind explozia ratei soamjului si mai ales a ratei somajului in randul tinerilor.

2.       Aderarea la Uniunea Europeana sau la Zona Euro nu rezolva de la sine problemele structurale. Camasa de forta impusa de marja de interventie limitata prin politici de ajustare in conditiile aderarii la moneda unica nu poate fi suportata de oricine. Corpul economiei trebuie sa fie suplu, competitiv, politicile fiscal bugetare trebuie sa ajute, flexibilitatea salariilor si a preturilor si mobilitatea fortei de munca sa functioneze, stabilitatea politica si un grad ridicat de deschidere a economiei sunt ingredient complementare necesare.

3.       Nu este exagerat sa vorbim de Romania ca Tigrul din Est sau Noua Polonie. Se observa ca Romania si Polonia au aceeasi traiectorie de convergenta. Cu deosebirea ca polonezii nu au stiut ce inseamna criza iar noi da. Am fost mai volatili ca ei, in primul rand din cauza politicilor fiscal bugetare total nesustenabile, fapt ce a micsorat pana aproape de zero potenta politicii monetare implementata de Banca Nationala a Romaniei. Se poate observa reluarea pantei de crestere economica ridicata in perioada 2012 – estimari 2014, si, pe fondul celui mai bun mix de politici fiscal/bugetare-monetara de dupa Revolutie, perspectivele pe termen mediu sunt si mai optimiste.  Cu o crestere economica de 3% anul trecut, o crestere a bursei de valori de 20%, deficit bugetar de 2,5% din PIB si datorie publica de 40% din PIB, a patra crestere de productie industriala din UE si productie agricola record in ultimele doua decade, o inflatie de 1,5% cea mai mica din istoria postcomunista, o rata a somajului in jur de 7%, stabila si apropiata de NAIRU, un deficit de cont curent de sub 2% din PIB si cu o moneda puternica, Romania are un tablou macroeconomic de invidiat chiar si de catre tari din Zona Euro. Astazi Romania se imprumuta mai ieftin decat Italia, Spania, Portugalia, Grecia, credibilitatea ridicata pe pietele financiare internationale vazandu-se si in interesul crescut al investitorilor la emisiunea de obligatiuni pe 30 de ani de saptamana trecuta.

4.       Criza nu s-a terminat si va mai dura cel putin pana in 2015. Inchiderea output gap ului in multe dintre tarile europene se va face la orizontul temporal invocat, foarte probabil bazat pe relansarea consumului in tarile dezvoltate din UE. Totusi, raman probleme structurale grave. Rata ridicata a somajului (mai ales in randul tinerilor) si polarizarea sociala tot mai mari sunt frane in relansarea economica.  

Cand imi va reveni optimismul cu privire la constructia europeana, din care facem si noi parte? Este simplu. Cand voi vedea mai mult activism in politicile de sprijinire a industriei europene, atunci cand voi observa reducerea lagurilor de decizie si implementare in politicile sociale si cand se va finaliza constructia Uniunii Economice si Monetare. Si cand va fi mai multa solidaritate.

Altfel, ne vom aminti mereu de momentul aderarii.